Ani nenumărați, „8 săptămâni și 3 zile”. In Memoriam - pr. Victor Băcilă

(articol dedicat Zilei Limbii Române, la 101 ani de la Marea Unire)

 „În anul 1918 în timpul revoluției m-am întors din prinsoarea rusească și m-am înrolat în legiunea Română de la Alba Iulia, pentru a lua parte la desrobirea neamului nostru Românesc… Cu ocazia adunării Românilor de la Alba Iulia am luat parte la desarmarea gărzii săcuiești din gara Teiuș și tot atunci am capturat un tren blindat.” 

Victor Băcilă, preot-paroh și învățător Băița / Valea Borcutului

Am documentat, din punct de vedere cultural, laic deci, o personalitate publică marcantă la vremea ei, cel puțin pe plan local/zonal, făuritoare de destine – care din perspectivă confesională, ca preot greco-catolic (hărțuit, izolat și expluzat – constrâns să-și părăsească domiciliul la schimbarea regimului – ca obedient si  neaservit) – a devenit, din părinte spiritual și mecena cum era, paria și pentru comunitate nu doar pt. noul regim instalat!

(Iconostasul vechi al bisericii din Băița)

 Preotul-paroh, protopop Victor Băcilă (1887-1953) – a luminat ochii minții multor generații de copii, fiind imediat după 1920 deschizătorul de drum și înainte-mergătorul întregii comunități românești din Băița unde se-nchina și mijlocea rugăciunile către Dumnezeu și, deopotrivă, ca învățător, cum și preoteasa sa, la școală pe Valea Borcutului – își așteptau ucenicii-învâțăcei să-i deprindă cu tainele și deslușirea slovelor căci „cine are carte – are parte” de altfel de viitor… Și-au avut – mai mulți tineri curioși, stăruitori, și mai ales dornici de a-și modifica condiția, nivelul și statutul „tradițional din tată-n fiu” (băieș, agricultor, muncitor la pădure, cărăuș, ziuar sau… „-”). Domni tânjeau să se facă cei mai mulți – și părintele a înțeles că șansa lor stă-n străbaterea potecii Frumușelei și urcarea muntelui – căci încălecau zilnic, spre școală, cu traista-n spinare, și vara și iarna, Vârful Țigher, să treacă din Băița-n Valea Borcutului Băii Mari! Sigur, „traseul este facil si agreabil” azi – dar doar daca-l străbați ca turist, ocazional – vezi aici: Drumetii - Valea Borcutului - Casa memoriala Ion Siugariu

 Venise de pe front („am luat parte în războiul mondial din prima zi a mobilizării, până în 13 Jun. 1916” iar „în lista de pierderi am figurat ca mort, lăsându-mă tovarășii mei de luptă ce au fost în retragere, într-o baltă de sânge – așa că eram cu totul inconștient”) 

și din prizonierat („am ajuns dus pe targă de către soldații ruși” iar experiențele acestea alături de vocația ambivalentă preot-învățător l-au motivat suficient în a stârni și mobiliza spiritele: știa că școala poate deschide orizontul lumii direct de pe Curăturile Băiței) –

și frecventa familiile mai modeste și cu copii mulți, să le convingă de una-alta și ce-și-cum stau lucrurile în mersul lumii!

Dacă în 1918 s-a întors din „prinsoarea rusească” și s-a înrolat în „legiunea Română de la Alba Iulia pentru a lua parte la desrobirea neamului” 

și-apoi, „la schimbarea imperiului” a fost dus în lanțuri pentru „8 săptămâni și 3 zile” sub „cele mai grele 24 de acuze” – 

mai putea spera că după aceste două experiențe („regimul” întrezărit dinspre Rusia și „imperiul” austro-ungar) preopinenții aceștia pot veni cu altceva decât subjugare și prigoană pentru poporul român majoritar dar obidit, înrobit și cu drepturi civile restrânse pentru români față de ale celorlalți „co”naționali? Nu; eventual mai domestice – adică strategii mai bine camuflate! Preotul-dascăl alesese să rămână umanistul idealist, convins și perseverent – iar din experiența de care a avut parte încerca să-i învețe și pe alții… cum să nu atârne!

„Am adus numai laudă prin atitudinea mea ca învățător și îndrumător al poporului” declara la Securitatea Poporului nou instalată! Cât de naționalist era? Atât: „cu ocazia adunării Românilor de la Alba Iulia am luat parte la desarmarea gărzii săcuiești din gara Teiuș și tot atunci am capturat un tren blindat.” Deci, ce îl incrimina? Sigur, nu era docil, supus, umil noii orânduiri – doar în fața lui Dumnezeu, că doar și Maniu ori Brătianu își convinsese „adepții” să nu-și (a)plece capul și, de bună-seamă, să nu îngenuncheze decât în biserici… iar cei care-au înțeles primii erau cei cu scaun la cap! Deci… școala face oamenii – OAMENI!

(fragment din „Schița biografică”) 

„Pe care mi-ai dat Doamne, pe Toți i-am păzit” dar nu toți l-au păzit pe înainte-stătător, și l-au vândut… – și-așa-au ajuns unii dintre aceștia, mai mult constrânși și determinați din cine-știe care cauze ori promisiuni decât din convingerea lor, să accepte în secret și conspirativ să-i țină jurnalul, filă cu filă… la Securitatea Poporului – ca „element ostil regimului” – înțelegeți? Sigur că înțelegeți!  

Am documentat laic, cum ziceam, din punct de vedere cultural – dar, conform legii privind accesul la „dosarul de securitate”, doar rudele până la gradul 4, exclusiv și toate (dacă persoana-i decedată), pot consimți publicarea – așa că v-am spus ce-am putut până la „jurnalul” acela… da-i logică pretenția doar cât ține de intimitatea personală a „subiectului”;

cât de logic e să-i protejeze legea tot pe semnatarii „informatori” ori doar iscălitorii „referințelor”convinși ori corupți cum of fi fost acești tovarăși care-au povestit/scris (sau nu?!), cu exces de zel… constrâns probabil (și-s printre ei și dintre cei a căror familii le colinda preotul să le propulseze odreaslele la „scoli înalte” și-i ajuta, „materialicește”, vorba sa, să devină domni spre deosebire!) – de ce trebuie deci protejaț „prejudiciul de imagine” tot al acelora care-au consimțit și trădat, defăimat, degradat și distrus o personalitate publică – asta n-am înțeles! Ori cu privire la descendenții acestora – fără prejudecăți, pot rămâne, dacă sunt! – oameni integri, fără să-i atingă umbra (de)căzută… din te-miri-ce constrângeri sau amenințări inoculate, după cum era strategia și practica regimului respectiv! Nu ne vindecăm dacă nu extirpăm răul din carne vie, dacă mai tăinuim și ascundem, dacă ne adaptăm discursul funcție de auditoriu, dacă suntem duplicitari în continuare „după cum bate vântul”, pragmatici cum se spune azi – adică pretindem, dar avem excepții…

Totuși, pentru faptul c-a fost persoană publică (preot și învățător) – sper să identific, eu sau altcineva, excepția în care să mă încadrez – nu să mă încadreze incriminatoriu alții! – și să vă pot spune și prezenta ciobul acela de oglindă retrovizoare… în care se disting la un moment dat, încrucișat, „subiectul” cu predicatele celor care-l conjurau și trădau… – indivizi încolțiți de promisiuni deșarte! Lumea „ce va să vină” atunci – a fost, dar suntem la loc comanda iarăși… Mereu la răscruci?! Să dezvelim modelele, să învățăm și să le mijlocim: fiecare comunitate a avut blazonul ei, simbolurile-scut, eroi,  lideri de opinie – și are… dar trebuie să-i (re)cunoaștem ca să nu recapitulăm de facto ce-am depășit o dată…

Sigur că putem fi mai buni unii cu alții, și mai sinceri și, vaaai, nu fățarnici… – că intervine Dumnezeu, nu-se-știe când, și-i dovedește pe cei trăitori degeaba sau în paguba nației, iar pe cei adormiți îi trezește la viață prin mijlocirea nu-se-stie cui!

„Cu mari greutăți de ani îndelungați ne luptăm să construim scaune în biserică dar până în timpul de față fără nici un rezultat... Rămânem în ferma nădejde că On[or]. Consiliu Composesorial al pădurii din com. Băița ne va ajuta… / Primiți deosebitul nostru respect / Băița, la 18 Februarie 1938.”   

(fragment olograf dintr-o Cerere semnată „cu deosebită stimă Victor Băcilă, preot-adm.”) 

Sigur, contrar aparențelor, preotul Victor Băcilă totuși nu-i dintre cei martirizați de umilințe în pușcăriile comuniste (elita aceea jertfită în numele „democrației populare” dar nemurită în oastea cea cerească – recunoscută doar după Revoluția din 1989 și canonizată de greco-catolici ca sfinți martiri sau de ortodocși, cum mai fac încă diligențe pentru înscrierea în calendar, ca sfinți ai închisorilor) însă și-a purtat cu smerenie martiriul printre călăii de suflete, civili sau nu, văzuți și nevăzuți, resemnându-se a-și târî crucea tot mai grea și încărcată… Sigur că i-a vazut Dumnezeu nevoința! 

 Extrasul de Stare civilă consemnează moartea la 13 august 1953, ora 21,15 – decesul survenind la Spitalul Unificat Adulți Arad, conform declarației asumată la vremea respectivă de familie prin reprezentant (Elena Băcilă) iar nu cum s-a creat eroarea, ulterior și din gură-n gură... fără investigare. 

Preotul-învățător Victor Băcilă s-a născut la 22 mai 1887 în comuna Lodroman, județul Târnava Mică (azi în județul Alba), din veche familie preoțească. 

      

(cruce înălțată de nepoata poetului Ion Șiugariu, d-na Aurica Petrușca, în memoria înaintașilor)

IMPORTANT: a nu se înțelege ori interpreta dinadins – că vreau să stric rânduiala sau orânduirea, căci niciodată n-am fost mai liberi ca acum în A DISCERNE... Vă recomand doar – ÎN CUNOȘTINȚĂ DE CAUZĂ... căci  dac-om tot dărâma și-om tot pune altceva doar în loc – nu mergem mai departe! Opriți-vă așadar... la OAMENI, la oamenii cu inițiativă, vizionari și înainte-mergători!!!

PS: dacă are cineva, prin colecțiile de familie, fotografii cu preotul Băcilă - să-mi dea de știre!