Se apropie
comemorarea a 70 de ani de eternitate (la 1 februarie) – dar de ce comemorare, dacă sugerez...
eternitatea (: altă viață,
desăvârșită și infinită)? Doar pentru că nu putem aniversa o moarte?! Dar un
Poet? Acesta este etern, adică trăiește… Și strălucește acum și în Slovacia –
Poetul-Soare-Erou!
Iată desăvârșirea: întregirea POETULUI cu EROUL (după 70 de ani transhumând spiritul lui la locul jertfei sale) din dorința de a-i împlini destinul și a-i liniști
sufletul întru pomenire și odihnă veșnică – în ambele sale țări de-acum! Aceste demersuri au început în urmă cu doi ani, după alți doi de corespondență... Si cu ce va urma - vă voi ține la curent: autoritățile publice locale din Tăuții-Măgherăuș și cele slovace (interesate de recunoasterea și promovarea valențelor personalități poetului-erou) - continuă demersurile!
(aici - un schimb de experiență relatat de jurnalistul Martin KRNO: http://www.noveslovo.sk/c/Cestou_zarubanou_do_Tisovca)
1: Fragmente din stările de spirit
ale poetului – regăsite în ultimele scrisori expediate de pe front:
29.11.1944 – „Subl. Ion SOREANU / către / Reg. 27 Infanterie / Am onoarea a
raporta următoarele: … În prezent [soția] se află în situația de a nu putea
plăti chiria și nici hrana zilnică. Subsemnatul fiind refugiat [în București]
din Ardealul de Nord, com. Băița… unde am părinți și familie, vă rog să
binevoiți a-mi aproba un concediu de 15 zile…”
15.12.1944 – „Draga mea, / Am sosit…; mă dor
pierderile camarazilor căzuți în lipsa mea… Singurătatea și nesiguranța au
devenit mai apăsătoare… Pe aici a nins mult… Am cutreierat toată poziția… Nu
putea nimeni să tragă în mine în această puritate. Mi-au venit în minte anii
copilăriei, zăpezile de-acasă… Sărbători fericite…”
20.12.1944 – „Draga mea, / … Aș vrea să-ți
doresc… să fim împreună… / Te îmbrățișează al tău Soare”
21.12.1944 – Iubito, / …vrei să mă ajuți, să-mi dai curaj, să mă
faci mai încrezător în viață, în viitor. Draga mea, îți promit că voi rămâne
puternic în drum, spre viitor… Nu uita că am ajuns în Cehoslovacia, după cum de
altfel știi din ziare și de la radio. Regiunile acestea muntoase se aseamănă cu
cele de la Băița noastră… (Vin mereu răniți plângând… Suspinele lor mă emoționează…
Mă gândesc că aș putea fi și eu în locul lor, că poate voi fi într-o zi.)
22.12.1944 – „… Nu știu ce va aduce anul care
vine… Nouă de aici, ne place să credem că nu ne-am pierdut timpul zadarnic… Cei
care vom scăpa.. vom avea bucuria că am contribuit și noi…”
25.12.1944 – „Iubito, / … Iubirea mea, din zi
în zi tot mai mare, să te învăluie, să te ajute și să te ocrotească. / Soare”
26.12.1944 – „Iubito, / … Darurile noastre au
fost loviturile de brandt, răniții, morții… Prin mijlocul gloanțelor, al loviturilor
de tun, băieții au plecat cu colindul, cu uratul… Am avut o slujbă bisericească [în ziua de
Crăciun], făcută de preoții noștri militari, pe marginea mormintelor proaspete
din curtea bisercii din satul acesta cehoslovac… Nu vreau să mă plâng, vreau să
fiu tare, să suport totul cu vrednicie, cu resemnare… / Te sărută Soare”
28.12.1944 – „Draga mea, / … În sat e f. puțină
mișcare… A început inamicul să ne bată cu artileria grea… Lumea s-a acoperit
toată de promoroacă, viața a înghețat… Iubito, mi-e sufletul greu, viața
sfârșită. Am trecut și de treizeci de ani… încă n-am făcut nimic mare, nimic
nemuritor… (Am scris eu poezii?) Trecere
prin alba poartă…, Paradisul
peregrinar și Țara de foc [titlurile volumelor de poezii] – mă
gândesc atât de rar la ele, la mine cel care sunt cu adevărat, la paginile albe
ce mă așteaptă acasă. Mă gândesc atât de rar… Acum visez tot mai puțin,
orizonturile mi se strâmtează pe zi ce merge… Împrejurările și viața sunt mai
tari decât mine… Astăzi, 28 XII 1944 – pe aceste meleaguri, sub bătaia tunului
și sub urgia lui Dumnezeu abătută asupra noastră, dacă aș putea striga, n-aș
cere altceva decât viață, viață… Mi-e greu să mai semnez Soare”
„Noaptea de Revelion / Iubito, / Nu
voi avea puterea să stau până la miezul nopții… Aș zice că mi-am petrecut
revelionul bine dacă te-aș visa pe tine. Te sărută Soare / P.S. Nemții ne
urează an nou fericit cu brandturile.”
02.01.1945 – „Iubito, / Îți scriu la felinar,
în pragul unei noi plecări…”
10.01.1945 – „… Noi nu avem decât foarte rar
senzația că suntem căsătoriți. Pentru mine soția se confundă cu iubita… Cu
aceeași mare iubire și dor. / Te sărută Soare”
11.01.1945 – „Draga mea, … Nu te supăra pentru
jeluirile mele din alte scrisori și te rog f. mult să faci tot posibilul să-ți
redresezi și tu moralul. Eu mă voi întoarce într-o zi… Am început să simt
nevoia să scriu un ciclu de poezii din experiența sufletească de aici. Parcă le
am în cap pe toate…”
12.01.1945 – „Iubito, / …Eu am început să mă
redresez. Cred că în curând voi începe să scriu. Am ceva frumos în cap. Sunt
însă grozav de ocupat. Asta mi-a risipit poezia…
Iubito, am
întrerupt scrisoarea fiind chemat la datorie… De câte ori plângi pe zi?... Toată lumea se întreabă ce pot doi soți să-și
scrie atâta? Dar noi doi nu ne scriem ca doi soți…”
18.01.1945 – „Iubito, / … După război trebuie
să urmeze o epocă de libertate, de dreptate socială. În această lume este locul
nostru… Iubito, nu-i așa că încă nu ți-ai pierdut credința…? Nu fi îngrijorată
pentru mine. Mi-am făcut rost și de șubă și de căciulă, nu mai mi-e frig.”
21.01.1945 – „Iubito, / Suntem plini de
speranțe, vorbim de casă, de viitor, de pace. În curând va fi bine… E puțin ridicol să fii atât de îndrăgostit la
vărsta asta. Dar tot ce e mare e ridicol. Normală nu e decât viața de rând. Noi
am fugit totdeauna de viața asta. Am dorit totdeauna să fim altfel… Iată: în
fiecare zi urc poteci de munte, prin zăpadă, asud, lupt cu greutățile și cu
oboseala. Dar nu mă simt extenuat. Mă simt în putere, hotărât să duc totul până
la capăt, să-mi fac fărâma de datorie cum trebuie. Tu știi că am fost totdeauna
f. conștiincios. Aici sunt la fel. Lumea e mulțumită de mine, sunt apreciat.
Asta n-are importanță, dar înseamnă că pot face ceva oriunde aș fi pus….
Regiunea e frumoasă, ca pe la noi la Băița. Dealurile răsună atât de profund
când bubuie tunul… Ne-am urcat sus, pe unde n-au fost niciodată atâtea mașini,
atâtea arme și tunuri…”
25.01.1945 – „Iubito, / … Sunt din ce în ce mai
departe de tine. Eu știu însă că sunt cu atât mai aproape cu cât sunt mai
departe. Încă puțin și se va tremina totul… Aș vrea însă să te știu cât mai în
siguranță și cât mai la adăpost… Fericirea se apropie, se apropie!”
26.01.1945 –„Sunt singur, departe… Pe aici sunt
munți, e zăpadă multă, ca la noi acasă. Mă gândesc la copilărie, la părinți…
Îmi pare rău că n-am putut merge până acasă… Am scris mai multe scrisori dar
n-am primit niciun răspuns. Nu știu dacă a început să circule poșta în Ardeal.
Adresa noastră de acasă este: Ion SOREANU [tatăl poetului], com. Băița, Of.
poștal Tăuții-Măgherăuș. Dacă poți
încearcă să le scrii și tu. Să știi că mie acasă îmi spun Ion. Nu-mi spune
nimeni Soare…”
29.01.1945 – „Iubito, / Ți-am scris aproape în
fiecare zi, dar n-am putut să le expediez… Le vei primi pe toate odată. Sunt
bine și sănătos, cu sufletul împăcat… Acum știu că ne vom vedea nu peste mult. Noi, aici, simțim că războiul se va termina nu peste mult. Mergem înainte cu
entuziasm… Voi scrie și voi birui orice s-ar întâmpla… Anii pierduți îi putem
câștiga printr-o muncă îndoită. Nu știu ce fac prietenii mei de la București,
câte cărți au scris, câte au publicat. Sunt sigur însă că n-am rămas mai prejos
decât ei, că lunile acestea de front m-au învățat anumite lucruri pe care ei nu
le vor cunoaște niciodată… Cărțile bune sunt acelea care conțin mai multe și
mai esențiale adevăruri de viață… / Te sărută cu dor Soare”
31.01.1945 [cu o zi înainte de a muri] – „Draga mea, / Trebuie să-ți aduc la cunoștință –
ceea ce ți-am ascuns mereu până acum – că sunt foarte serios bolnav… Mi-ar
trebui ceva sulfamide… Cred că nu peste mult vom veni acasă cu toții și atunci
vom putea să ne vedem de sănătate… Aș fi fericit dacă a sosit declarația mea,
prin care îți măresc cota lunară… Cu aceleași doruri nepotolite. / Te sărută
Soare”
2: Fragmente din stările de spirit
ale poetului – regăsite în ultimele pagini de jurnal (ținut pe front):
28.11.1944, Ujvilag / „Soldații sunt atât de obosiți de
război că nu se mai ascund, nu se mai feresc de proiectile…”
29.11.1945, Ujvilag / „În jurul meu e iad. Artileria
noastră a început să bată… În stânga noastră se aude cadența deasă a katiușei.
E un atac general pe tot frontul… În momentul acesta mor atâția oameni. Morțile
lor rămân necunoscute…”
15.12.1944, Csobad / „… Aseară, imediat după ce a nins,
au căzut în prinsoare la nemți două companii complete. Am plâns după camarazii pierduți. În fiecare zi
devenim tot mai puțini… Unii soldați se lasă furați de iluzia unei schimbări,
de speranța unei siguranțe. Moartea e prea aproape de ei, prea continuă. Și
atunci trec dincolo, devin mișei de frică. Au început să treacă zilnic, cu
premeditare. Sunt așa de trist pentru prostia lor, pentru micimea lor de
suflet.”
18.12.1944, Novajidrany / „… Stau într-o casă părăsită,
printre ruine și mobile în dezordine. Pe jos… tablouri, vase de porțelan, haine
de damă… Se aude tunul, mitraliera… În curând voi muri și încă n-am cunoscut
viața, viața cea mare… Moartea este aproape, în fiecare zi tot mai aproape…
Ne-a cuprins pe toți deznădejdea.”
21.12.1944, Pereny / „Am intrat în Cehoslovacia. Satul
acesta de început de munte e locuit mai mult de unguri…, sat sărac, îngrozit de
război. Când s-au retras, nemții au spus populației că armatele ruso-române îi
vor împușca, îi vor schingiui. De aceea, în primele ore n-am găsit pe nimeni în
case. Oamenii se ascunseseră în pivniți. Soldații, găsind casele goale, au
început să cotrobăiască prin lucruri. Când au ieșit proprietarii din pivniți,
s-au iscat certuri, plângeri, tot felul de reclamațiuni. Nemții bat satul cu
brandturile, ne omoară caii, soldații… Mor mereu tot mai mulți dintre noi.”
22.12.1944, Pereny / „… Mă urmărește senzația că se va
întâmpla ceva catastrofal. Inamicul este tot mai îndrăzneț… La orice oră putem
fi luați prizonieri, omorâți…”
24.12.1944, Pereny / „Ne pregătim de Crăciun. Am adus o
ramură de brad și am încărcat-o cu tot felul de lucruri: grenade, cartușe de
armă, proiectile de brandt. Subofițerul Popovici o lipește de sobă cu balegă de
vacă, să nu scoată fum. Serg. Anuței mătură… A intrat femeia în casă. De când
am venit aici n-a mai ieșit din pivniță. Se uită la pomul nostru, plânge. Mi-e
așa milă de ea, de ei, de noi de toți. Crăciunul nostru: aceeași durere… În
camera de alături, dr. Ciura pansează răniții veniți de pe poziție. Unul are o
spărtură groaznică în cap. Doi sanitari îl țin de mâini… Mă gândesc: în țară a
început seara de Moș-Ajun… Ai mei – câți or mai fi – stau gânditori la masă… În
camera de alături plâng soldații răniți, se vaită, agonizează…”
26.12.1944, Pereny / „Situația noastră e din ce în ce
mai disperată. Inamicul opune rezistență înverșunată… Soldații sunt complet
demoralizați, slabi, submediocri… Ofițerii nu se deosebesc de trupă. În fiecare
zi aleargă la doctor, încercând totul să poată scăpa de pe poziție. Soldații nu
au conducători pricepuți, hotărâți, demni… Inamicul e viclean, organizat,
puternic. Exploatează greșelile, insuccesul și slăbiciunile noastre. Crăciunul
nostru s-a soldat cu 41 soldați luați de inamic, răniți, morți…”
28.12.1944, Perny / „Rămânem pe loc. Frontul pare
stabilizat. Soldații dau declarații că nu mai vor să lupte, că nu au pentru ce.
Se gândesc acasă la neveste, la copii, la gospodăriile prădate de cuceritori.
Se consideră toți sacrificați, uitați de țară, de Dumnezeu. Au început
cercetările, dările în judecata Curții Marțiale. Soldații aruncă armele pe câmp,
se predau, amenință că se vor preda toți. Sunt obosiți, distruși, revoltați.
Stau pe poziție cu săptămânile, fără să fie schimbați o singură noapte. Nu au
echipament de iarnă suficient, nu au elan, nu au sănătate…”
30.12.1944, Buzita / „Avem un comandant stupid… A
refuzat să primească în casa sa, în birou, pe ofițerii care veneau de pe
poziție, sub motiv că au păduchi… În 10 zile de comandă, acest domn a reușit să
fie urât de toată lumea… Este absurd, incapabil, închipuit, neomenos… Totuși,
acest ofițer-caricatură, este ofițer de Stat Major.”
02.01.1945, Buzita / „În noaptea asta plecăm spre o
destinație nouă… Stau singur la un felinar și scriu. Băieții lucrează la
căruță… 10 ruși veniți…, obosiți, plini de praf, flămânzi – dorm pe unde au
apucat, pe jos, pe scaune, pe prispă. Ei au preluat poziția noastră…”
03.01.1945, Debrete / „Am călătorit toată noaptea, în
frig, pe o căruță cu muniție. Mi-au înghețat picioarele, mâinile. Mi-au căzut
caii, unii au murit pe marginea drumului. Ne-am trezit dintr-o dată în fața
munților Cehoslovacie, grei, de netrecut. Satul în care ne-am oprit e mic,
frumos, ca satele noastre de munte de la Baia Mare. Sunt trist, îmi lipsește
ceva.”
06.01.1945, Debrete / „Stăm în refacere, ne despăduchem,
ne spălăm, reparăm armamentul… Locuiesc într-o bucătărie murdară, mică,
friguroasă. Dormim trei într-un pat. Satul e mic și noi suntem mulți… Din 10 în
10 minute eram chemat la telefon. Primeam ordine să împart pistoale, să sap
gropi antiaeriene… Trăiesc gol de pe o zi pe alta, fără timp, fără așteptări,
fără regrete… Nu sunt nimic… Acum știu sigur: războiul nu m-a învățat nimic, nu
mi-a dezvăluit nicio revelație. Așa începe moartea.”
18.01.1945, Iablonca / „Am adunat toți oamenii din sat să
sape gropi. Ne îngropăm morții. Sunt mulți, mișcător de mulți. Îmi vine să
plâng. Au murit eroic, luptând ca niște disperați. Niciodată regimentul nostru
n-a luptat atât de frumos. Cine ne va mulțumi pentru toate acestea? Murim
mereu, zilnic murim…”
22.01.1945, Iablonca [cu 10 zile
înainte de moartea sa] / „Se aud zvonuri de pace. Toată lumea comentează, vorbește, așteaptă…
Totuși oamenii continuă să moară. În fiecare zi vin răniți, cadavre. Poate,
undeva, se știe că acești morți nu au nicio însemnătate… Inamicul opune
rezistență înverșunată, deși cauza lui e definitiv pierdută. Mă gândesc la
Lucia, la viitor. Voi merge acasă, voi scrie din nou, voi citi cărți… Totuși se
aude tunul, mitraliera… N-ar mai
trebui să moară nimeni…”
„N-ar
mai trebui să moară nimeni…” – ultimul rând scris în jurnal.
***
„Cand va veni moartea și mă va întreba ce-ai făcut în viață – eu îi voi
răspunde: am iubit-o pe Lucia! (06.06.1942)
„Eu te iubesc
până dincolo de moarte!” (28.06.1942)
„În satul meu, în după-amiaza aceasta, se lasă
așa de frumos umbrele pădurilor peste ogrăzi…” (25.08.1942)
Doamna Lucia SOREANU-ȘIUGARIU (n.1921) trăiește în Aachen, Germania. Mai întâi Muză, apoi reflexia Soarelui... - neobosită în a-i „risipi” strălucirea cuvintelor!
Progresia ȘIUGARIU - continuă!
%2Bsi%2BLucia.jpg)
