Rapsodul Nicolae SABAU dedica cantecele sale cu specific minier - ortacilor din imprejurimile Baii Mari.
Poezii de Ion SIUGARIU:
MANIFEST
Pe străzile oraşelor trecem
grăbiţi,
Printre ziduri şi umbre. Palide
făclii
La răspântii aprindem. Tot mai
obosiţi,
Ne cuprind în amurguri orele
pustii.
Fără de seamăn împrejurul
nostru cresc
Apăsătoarele, inumanele
tristeţi.
Mult aşteptata Auroră, semnul
ceresc,
Nu se-arată pe cer. Ci,
prieteni poeţi,
Să părăsim întunecatele cetăţi
Şi să purcedem spre larguri.
Liberi să fim!
Porţile zăvorâte cu şapte
lăcăţi,
Iluminaţi şi drepţi, chiar azi
să le zdrobim.
Că visurile noastre, pure
arătări,
Cetăţile acestea nu le cuprind
nicicând;
Spre nemaivăzutele, cereştile
zări,
Necontenit ne poarte vifornicul gând...
OAMENI
Îngerul nepământean al harnicei
morţi
A trecut prin oraş, nevăzut, ca
un duh.
Pe urma lui, prin întunecatul
văzduh,
Părea să se deschidă uriaşe
porţi.
Cu săbii şi flăcări, atunci,
din pământ –
Sub cerul de moarte’ngheţat,
Ne-am smuls şi-am strigat
Către suveranul de sus
guvernământ:
Noi, înalţii-omenirii
interpreţi,
V’adresăm azi un energic
protest
Pentru abuz de putere. Jugul
acest
Nu-l mai răbdăm. Semnat:
Artişti, pictori, poeţi...
MINERI
Nu v’am uitat, minerii mei. Îmi
pare
Adeseori că trec cu voi spre
mină,
Pe Valea Roşie: o coloană lină,
Înşiruită pe o dungă de cărare.
Cu-aceeaşi lampă de carbid în
mână,
Păşim tăcuţi, cu
frunţile-aplecate,
Îmbătrâniţi şi scunzi, puţin
aduşi de spate,
În laibăre şi cioareci vechi de
lână.
Subţire, din înalt de zări, se
lasă
Amurgul peste sat. În fiece
ogradă,
Să vadă Craiul Nou, ies fetele
din casă.
Şi noi intrăm, tăcuţi, pe gânduri, în baladă...
SATUL MEU ARDELEAN
Când, printre ceţuri, câteodată
mă frământ,
De satul meu ardelean mi se
face dor,
De minerii mei simpli şi buni.
Încă mă dor
Peregrinările lor negre prin
pământ.
Îi văd, pe potecile umbroase
trecând,
Ca nişte arse făclii, cu
lămpile’n mâini,
Peste munţi de piatră,
neclintiţi stăpâni,
Spre lumina de sus îi poartă
tristul gând.
Înfruntă anotimpurile. Anii
grei
Îi încovoaie tot mai mult. Ci
se tot duc,
Visând acelaşi soare. Singur mă
usuc,
Că nu sunt şi eu printre voi, minerii mei...
MUNŢII MEI PRIETENI
Mă gândesc şi-acum cu drag la
munţii mei,
Nebiruiţi de timp şi aspre
vijelii;
Munţii româneşti ai Ardealului,
Făclii,
Creşteau spre cer. O, veşnic
singuri, munţii mei!
Mi se păreau peste adâncuri –
veşnicii
De glorie străbună. Încă,
printre ei,
Mai rătăceau, din basme,
româneştii smei
Şi feţi-frumoşi, şi zâne – pure
veşnicii!
Se ridicau, prin neagra vreme,
neclintiţi,
În spaţii tot mai clare.
Dreptele lor frunţi
Larg străjuiau nemărginirea,
munţi iubiţi!
Nebiruiţi de timp, înalte
străji, cărunţi,
Rătăcitorul drum prin lume voi
mi-l ştiţi
Şi aşteptaţi să mă întorc, dragi prieteni – munţi...
MINERII MEI
Cu lămpile nedespărţite’n mână,
Cu hainele murdare de otrăvuri
şi ţărână,
Îi văd cum merg încet, slăbiţi,
cărunţi,
Minerii mei, din satul mic de
peste munţi...
În ochii lor atâta plumb şi
atâta oboseală,
A’ngrămădit viaţa cenuşie şi
banală,
Atâta resemnare oarbă în
picioare,
Că mersul lor căznit şi trist
mă doare.
Din fundul munţilor îmbătrâniţi
şi grei,
Au scos grămezi de aur,
bogăţii.
Din neagra sihăstrie a
pietrelor pustii,
Dar au rămas tot fraţi cu
sărăcia, tot golani,
Tot slugi la alţii, fără hrană,
fără bani,
Tot aplecaţi de spate şi de
frunţi.
Minerii mei, din satul mic, de
peste munţi.
Mă uit la ei, cum merg încet
printre arini,
Tăcuţi şi trişti, cu pumnii
plini
De noduri şi de bătături, cu
ochii goi.
Şi gândul mi se’ntoarce înapoi
La vremile de iobăgie şi de
jug,
La vremile de roată şi de rug,
La toate suferinţele şi caznele
de-atunci.
Şi-i văd, mereu ca azi, legaţi
de-aceleaşi munci,
Tot ei, tot slugi, mereu la
alţi stăpâni,
Cu-aceleaşi negre lămpi în
mâini...
Şi, cum privesc aşa, tăcut la
ei,
Mă simt şi eu aproape de
minerii mei,
Cu lampa’n mână, mic, stingher:
Şi tatăl meu e tot miner!...
