Cultură multă de floarea-soarelui… adică cele mai multe parcele; altele, intercalate – cu porumb „pioneer”! Cât vezi cu ochii – totul dă în pârgă. Pe alocuri – metri cubi de fân înbalotat cilindric. Cositoarele nu tund doar… gazonul!
Parcul industrial corespunde Crizei mondiale adică există imobile dezafectate de producție, repausate – in așteptarea investitorilor ingenioși. O fi existând și oameni șomați, cu potențial disponibil – dar trăiesc suficient de discret cât să nu lase de-nțeles asta.
O firmă, cea de pantofi – s-a reorganizat și și-a instalat „mijloacele fixe” în România (undeva pe lângă graniță) dar cartierul general și depozitele au rămas acasă, în Martfu / Ungaria. „Forța de muncă” românească este acum mai rentabilă – adică, ca oricare capitalist, mărită acum rata profitului – crește șansa salvării mărcii. Toți investitorii fac la fel dar doar piața muncii respectiv inițierea de noi locuri de muncă este importantă pentru fiecare țară cu capital uman excedentar disponibil – cazul nostru.
Nu știu cu ce se ocupă ungurii în general căci am avut impresia în toate cele 4 zile – că nu-s pe-acasă; nici pe străzi ori în parcuri; nici la supermarket, nici la primărie; vineri, în 20 august – i-am întâlnit la Biserică, de Ziua Ungariei. Și cum erau și Zilele orașului Martfu concomitent, și serbarea „Primei pâini” – au încununat manifestările cu profund sentiment patriotic, înălțând Imnul Ungariei prin turla Bisericii, iar prinos de recunoștință au depus cu jerba de flori la Monumentul Sfântului Ștefan: înțelegeți încrucișarea – în cheie semiotică?
De purtat ne-am purtat cam la fel – adică cu decența necesară și reverențe protocolare suficiente: ei, gazdele – în semn de recunoștință că le respectăm sentimentele patriotice, noi, musafirii – în semn de recunoștință că se poate și așa… Zi națională!
De convingeri depinde: la noi unii – întârzie, alții nu ajung deloc iar ceilalți – sunt tot mai puțini care să-ncapă, căci vip-urile-și ocupă întotdeauna câte-o statuie pe care să o copleșească cu umbra-le slăvită de snobii aplaudaci. Săracă țara bogată tocmai de virtuoși căci românul, în mărinimia lui – slăvește tot parvenitul, că-i mai lesne a aspira cu îngăduință duplicitară decât a persevera cu consecvență vocațională… Am obosit? Nu-i o circumstanță!
Istoria recentă ne-a sufocat deopotrivă și simbolurile naționale și disidenții regimului comunist, să fie sigură că în locul reperele morale profund est-etice, încap drept precursori ai noii orânduiri sociale inedite – exponenți din rândul baronilor, mogulilor, băieților deștepți, interlopilor, oportuniștilor, etc.
La noi totul este original. Pe de altă parte – și partidele inițiate fără doctrină / principii, împotriva filosofiei și logicii de asociere: snobilimea, ignobilii aspiranți la putere pe ritm de manea, cu imn omonim – anonimi (de)săvârșiți de disperare și ignoranța parveniților. Vor intra în istorie – cu (r)evoluția vulgară pe frontul tv. și rastelul de imbecilități gata armate, ce-i drept cu mare succes la publicul omolog dispus să tragă replici direct din paturile-tranșee ori să călătorească voluntar, dacă-i mai răzvrătit, până în studioul primei linii, să se decline erou.
Mulți – și unii și alții. Ceilalți?! Tot mai puțini…
Dar m-am abătut: nici ospitalitatea nu mai este rezervată doar poporului român, ba dimpotrivă – căci săraci cum am ajuns și cum vom mai fi încă, mâncăm tot din farfurie – din politețe, dar recunoaștem că porțiile-s cam mari pentru contrapartidă! Ca să ajung aici a trebuit musai să-l parcurg pe Lenin, pe jos – că-i doar o stradă astăzi în Martfu, dar apetitul de-a mânca mi-a stârnit o retrospectivă obligatorie de istorie și experiență implicită… ascunse!
După, la siestă – mi-a fugit gândul din cotlon în cotlon acasă, în tara mea, să-i îmblânzesc statuia, să-i desfac lațul, dar n-am întâlnit decât stafii atârnate de cotidian: clone cu memoria setată în limba de lemn – „multilateral dezvoltată” în folosul lor personal. De desfătăt se desfată în continuare călăii. Aceiași: ai istoriei și ai poporului român. La noi Lenin este încă un concept tăinuit, o convingere discretă, o mentalitate osândită…
Nu m-a îngrijorat orgoliosul „magyar millennium” cu perspectiva reconstituirii amprentei, ci dacii tot mai puțin liberi în gândire – încugetați de imperatorii și procuratorii lor, care le tot manipulează spiritul și materia – nu funcție de ungurii din Ungaria ci funcție de pragmatismul conjunctural cotidian local… și-i toooot aservește necontenit discriminărilor pozitive inventate, în perspectiva unei decimări controlate: la noi, în Transilvania – „rasa ariană” va fi alta – mai tânără și mai virilă, dar deloc „novice”! Și absolut fără nici o vină că na-(ra)țiunea a adormit… Dac? Dacă… – dar cine să ne poată cumpăra dacă n-ar fi cine să ne vândă?!
Aici l-am simțit că picură har și virtute, orgoliu și mândrie, ca și acasă, printre ai lui – unde s-a născut, în România – pe scriitorul Wass ALBERT: „Lângă (alt) scaun al Domnului” metafora sa absolut monumentală pentru o carte tradusă (cum am citit-o eu) nu contenește să se reverse, să-i copleșească, să le înalțe spiritul maghiar!
Și cum a mai fost? Absolut reconfortant: la unguri fără stres sigur vine și ziua de mâine – spre deosebire… Și au venit și următoarele cu mult divertisment, distracție și decență. Și mult respect. Sincer, fără echivoc.
Casele de vânzare-s superbe: cochete, elegante și cu multă verdeață în jur. Și mai ieftine decât la noi. Am aflat că garajele unora-s în altă parte (mai ales a celor din blocuri) – de aceea nu-s mașinile „la scară”, de aceea circulă loco suficient cu bicicleta sau per pedes, de aceea au timp – că-s foarte puțini la vedere – să schimbe politețuri în trafic ori la semafor. Pe stradă cei mai mulți se salută între ei: sunt doar vreo 7000 de citadini – și tocmai am indus un termen: citadelă. MARTFU: cetatea de doar 50-și-ceva de ani! Să trăiască mult și bine! Pace și prosperitate!
