Gheorghe Crișan: „să-i trimit din gândurile ce-l privesc...”

„să-i trimit din gândurile ce-l privesc, mai ales că eu, știe el bine, 

nu-s umblat în lume nici în putință de vre-un fel să umblu cândva...”

Scumpa noastră prietenă, Luci

Ne-am întors acum, în zori, de la Băița și Baia Mare. Noaptea petrecută în tren n-a reușit să șteargă din anturajul nostru decorul strălucitor al razelor soarelui proiectat peste rugina pădurilor întinse de jur-împrejurul crestei de deal unde stăruie în tăcere și lumină casa memorială. 11 octombrie 1986 s-a repetat cu același aspect de suflet la 11 octombrie 1987 și, surprinzător, cu aceeași vreme de soare. Ca să cunoști mai real împrejurările, copiez aici din caietul program: 

˂˂Ora 13.00 CASA MEMORIALĂ ION ȘIUGARIU BĂIȚA, Evocare istorică. Contribuția României la victoria asupra Germaniei hitleriste, poetul erou Ion Șiugariu – simbol al jertfei românești pentru eliberarea popoarelor de sub dominația fascistă. Participă: scriitorul Teohar Mihadaș din Cluj-Napoca, veteran de război de la Oarba de Mureș; ziaristul Gheorghe Crișan din Oradea și prof. Onisim Filipoiu din Cluj-Napoca – colaboratori și prieteni ai poetului. Organizează: Muzeul Județean Maramureș, cu concursul cenaclurilor literare „Nord” și „Arta” din Baia Mare˃˃ 

Fiindcă despre serbările acestea interesează să scriu mai mult și, deocamdată, mai e de adunat material – îndeosebi fotografic – încerc să scriu informații așa cum îmi vin în minte. Timid, fără sonoritate în glas, cu trac permanent în fața publicului și, pe deasupra, nici prea arătos, a trebuit să-mi organizez dinainte cele câteva fraze ce mai urma să rostesc în plus celor spuse anul trecut. Am avut în buzunar o notiță cu titlu gazetăresc:

„50 de ani de prietenie. S-au împlinit anul acesta în aprilie. Atunci, în aprilie 1937, ne-am întâlnit pentru întâia oară, cum se zice, personal, căci ne mai întâlniserăm noi în septembrie 1936 în aceeași pagină a revistei „Afirmarea” cu poezii și proză. (Să fi fost o proorocire ori numai întâmplare?) Se vede că prietenia dintre mine și Ion Șiugariu nu avea nevoie de stagiu, ori că jumătatea de an de când ne-am întâlnit în revistă era luată în considerare chiar fără a se aminti în cuvintele de la întâlnire… El, figura lui pământeană suavă și încărcată de melancolie și visare… cu ceva mai înalt decât mine, blond de ziceai ca-i din țările nordice, a intrat în tipografia Ducret încredințat că odată ajuns acolo nu mai e nevoie să întrebe pe nimeni, ci va veni drept la mine, așa cum a și făcut. Ne-am strâns mâinile în tăcere și liniște, de parcă abia ne despărțisem de câteva ceasuri și eram încredințați că nu ne vom despărți niciodată. Nici nu ne-am despărțit de cincizeci de ani și nu o vom face nicicând.” 

Poate că introducerea aceasta cam seamănă cu ceea  ce scria Eminescu prin „Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”, dar mi s-a părut utilă ca să trec la finalul cuvântării ce mi se pare mai deosebit. Iată-l:

˂˂Se știe că Ion Șiugariu se căsătorise în iulie 1943 cu studenta în farmacie Lucia Stroescu, căreia i-a dedicat multe din poeziile ultimei etape de creație. De asemenea ei îi sunt adresate scrisorile de pe front publicate de L. Fulga. Sunt de atunci 44 de ani și farmacista Lucia Soreanu (numele oficial al lui Șiugariu) continuă să-i poarte numele și gândurile. Tot iubindu-l i-a adunat poeziile, corespondența și fotografiile găsite, într-un elegant volum intitulat „SETE DE CERURI”, a cărui recenzie competentă am citit-o anul trecut în revista „Tribuna” Cluj-Napoca sub semnătura lui Octav. Ruleanu.

Copilărind în satul meu de pe șesul Someșului, uneori mi s-au părut figuri de stil pădurile, munții, minerii din poeziile lui Șiugariu. Acum, după a doua vizită pe acestă creastă de pădure, nu mă mir că: „În zori, pădurile ca rimele așteaptă În toate diminețile scăldate-n soare…” Și soarele și pădurile și minerii și adâncul sufletelor omenești erau lumea în care a trăit și trăiește în noi prietenia de jumătate de veac. ˃˃                                                                                 

Păcat că nu mi-am putut face notițe gazetărești, nici nu a avut foi scrise ca să i le cer lui Teohar Mihadaș care are dar oratoric și a vorbit impecabil și impresionant despre prietenia lui cu Șiugariu, la București, în anii studenției. Filipoiu n-a putut veni fiind bolnav, dar a mai vorbit romancierul Daniel Drăgan despre respectul ce datorăm eroilor și scriitorilor (el  e de 45-50 de ani, nu l-a văzut pe Soare), poetul Ion Iuga care scrisese și un poem închinat lui Șiugariu (tot din generația nouă, maramureșean, cunoștință de a mea de la cenaclu din Oradea). A prezentat chiar George Maria Banu, care m-a asaltat pe mine și pe Coca cu atenții și respect deosebit și am constatat că a pus în vitrina casei memoriale „Sete de ceruri”.  A urmat un program artistic susținut de formații de tineret acolo în fața casei, iar jos, la statuie, un program și mai vast (l-am simțit prea vast fiindcă la ora 16 stăteam în picioare de dimineață de la ora 10). Cântece, formații orchestrale și – între numerele executate – poeți ai cenaclurilor maramureșene – mulți dintre ei cu volume de poezii apărute – au prezentat poezii, unele dintre ele dedicate. Poate în următoarele scrisori voi reveni cu amănunte, odată cu imaginile ce le voi putea trimite. 

Eram așteptat și în rezolvarea cererii mele pentru obținerea reproducerilor de pe fotografiile de pe panouri care nu le ai. Organizarea aceasta era însă încredințată prea multora și toți au sărit să-mi spună că o execută, că își iau responsabilitatea, etc. Cu toate astea, am fotografiat și eu câteva care se puteau mai ușor scoate de pe perete. Le-am fotografiat așa cum le ținea o fată în mână, ceea ce nu reprezintă o metodă tehnică iar rezultatul îl voi constata acum, după copierea filmului. Nici imaginile de la serbare nu-s în aceleași condiții făcute – prietenul meu de la ziar care le făcuse anul trecut fiind bolnav; eu i-am încredințat aparatul meu profesionistului de la ziar și unui profesor amator prieten de-al  lui Banu, dar ei au activat mai mult cu al lor, pe filmul lor deci și ar fi greu să li-l cer. 

 

Între mai multe teme de ținut minte în urma zilei de 11 octombrie din anul trecut și anul acesta, rugămintea mea prin care o transmit pe aceea a doamnei Viorica Ursu, Baia Mare 4800, str. Victor Babeș, apart. 7 de a-i trimite un volum „Sete de Ceruri”. Și din partea Muzeului și a Comitetului de Cultură ea a organizat și condus permanent și cu deosebit suflet acțiunile de omagiere a poetului. E o intelectuală de valoare din generația mai tânără care merită această favoare.

De data aceasta eu am reușit să comunic cu o lună înainte vestea despre omagierea din acest an. Să știi că, chiar speram să vii, deși Coca mă domolea mai realistă. Așteptam doar să mă chemi la telefon abia sosită în țară și să-mi fixezi o întâlnire, poate – din cauza grabei numai -  direct la Băița, de unde să te întorci pe firul tinereții poetului la Oradea, la noi. Dar câte nu visează anumiți oameni și visările cine știe dacă mai au timp să se înfăptuiască. Oricum însă, prietenia a crescut prin cine știe ce înfățișări necunoscute încă oamenilor. Cât despre el, despre Șiugariu, uneori mie mi se pare că e undeva în țări îndepărtate, reci, și e bine să mă nizuiesc în cele ce se fac aici, să-i trimit din gândurile ce-l privesc, mai ales că eu, știe el bine, nu-s umblat în lume nici în putință de vre-un fel să umblu cândva, sunt ca un copac scorburos rămas pe locul unei păduri demult tăiate, iar când îți scriu, de o vreme încoace, s-ar putea să fie și scrisoare către el. 

Oradea, 12 oct. 1987                                                        Voi urma după ce am câteva fotografii.

Sărutări de mâini

G[heorghe]. Crișan [semnătură]