Al. Husar (n.1920 – d. 2009) – important filosof al culturii române, reprezentativ pentru neo-renaştere în a doua jumătate a sec. XX; a scris numeroase cercetări şi sinteze despre istoria civilizaţiei, eseuri filosofice şi moraliste. Poet, memorialist, teoretician literar, traducător, critic si istoric literar, distins profesor universitar de Estetică.
După absolvirea Liceului „George Coșbuc” din Năsăud,
se înscrie la Facultatea de Filozofie și Litere din București, unde studiază
filozofie, obținând licența în estetică și critică literară în anul 1945.
Devine doctor în filozofie în 1973.
Spiritul
unei generații într-o revistă: Meşterul Manole
–
antologie
literară de Al. Husar
O
carte fundamentală pentru cultura română. Crezul unei generaţii pline de talent
şi aspiraţii. Vintilă Horia a numit-o „generaţia de la 1939", iar Ion
Şiugariu i-a spus „generaţia cerului".
Profesorul
universitar Al. Husar, el însuşi apartenent acestei generaţii a spiritului, a
luminării prin cultură, după cum îl arată şi operele sale de o remarcabilă
erudiţie şi o sensibilitate literară,
stimulat, după propria-i mărturisire de cărturarul Emil Pintea, realizatorul
antologiei literare a Gândirii a publicat în 2004, la editura Fundaţiei
Culturale Memoria, antologia literară a revistei Meşterul Manole (ianuarie 1939 –
ianuarie-aprilie 1942) ai căror iniţiatori şi împlinitori au fost Vintilă Horia
(poezii, proză, eseuri, traduceri, cronici literare, publicistică, reflexii în
marginea timpului) și Ion
Şiugariu (poezii, cronici literare, eseuri – între care un Titu
Maiorescu), Ovid Caledoniu (poezie, eseuri, proză). Printre
colaboratori întâlnim pe Virgil Carianopol, Ştefan Baciu, Ion Frunzetti, Radu
Stanca, Mircea Streinul, Coriolan Gheţie, Vlaicu Bârna, Pericle Martinescu,
Mihai Chirnoagă, Laurenţiu Fulga, ... dar şi Al.Husar cu eseul „Ne vine
Rândul" (1941), de un intelectualism analitic ce obligă reluarea lecturii
pentru o mai critică înţelegere a vremurilor.
Meşterul
Manole,
prin Vintilă Horia, unul dintre directori, se declara continuator nuanţat al Gândirii:
„Ne-am cunoscut şi ne-am perfecţionat la umbra Gândirii şi acolo am
înţeles, în primul rând ce înseamnă a fi român.
Ne-am
dezvoltat citind şi meditând cărţi de Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Al.Busoiceanu,
Oskar Walter Cisek, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Vasile Băncilă, Gib
Mihăescu, Matei Caragiale, Tudor Vianu, Adrian Maniu, gânditori, poeţi,
romancieri, care au ştiut să creeze o Românie literară şi filosofică pe măsura
României geopolitice"... şi numind opere ca Nostalgia Paradisului
de Nichifor Crainic, Trilogia Culturii şi Trilogia cunoaşterii de
Blaga, Urcuş de V.Voiculescu, Estetica lui Tudor Vianu s.a.
precizeză: „cărţi modelate într-un fel sau altul de spiritul Gândirii care
a dus în acei ani către o definire a României prin creştinism şi
cultură..."
Dar
şi cu privire la conţinut, Vintila Horia ţine să remarce că întreaga aspiraţie
a celui de-al doilea corifeu al noii reviste, Ion Şiugariu „lumină încărcată de poezie ... era
în tradiţia Gândirii, din care i se trage întreaga inspiraţie" ... „chiar Sete
de ceruri este un titlu gândirist" ... „E o poezie plină de de
soare..." (Madrid, 21.01.1985).
Toată
gruparea era unitară în efort şi toţi doreau să atingă pragul de sus al
tradiţiei noastre culturale, mereu raportându-se la Gândirea, „expresia
cea mai înaltă a geniului autohton" ... ştiau cu toţii precis că aveam să
ducem mai departe mesajul Gândirii (ibidem).
Prin Gândirea
aşadar, percepem în tot entuziasmul ei gruparea de la Meşterul Manole,
care-şi elaborase manifestul cu doi ani înaintea apariţiei revistei. De altfel,
Gândirea influenţase, orientativ, numeroase reviste între care cităm: Ramuri,
Năzuinţa, Familia, Datina, Gând românesc, Linia dreaptă, Rânduiala, Sfarmă
Piatră ş.a. Izvoarele sunt roditoare. Exemplele mobilizatoare. Ele trezesc
conştiinţe, fortifică voinţe,deschid orizonturi. Nasc iniţiative cărora le
împrumută discret sau direct – ca în cazul revistei Meşterul Manole, din
spiritul lor, asemenea curentelor a căror destinare este să iasă din matcă,
fertilizând.
Revista Meşterul
Manole, prin titlu, sugera ideea de credinţă, de sacrificiu, de pasiune
până la obsesie, cum scria Ştefan Baciu în poezia „Vates":
„Ca
Meşterul Manole avem aripi deschise / Şi ne clădim soţiile în temelii / Pentru
un stol de cântece şi vise ..."
Sublim!
Ion Şiugariu, în
eseul „Invitaţie la entuziasm" îndemna gândiristic „Să ne întoarcem cu
faţa spre entuziasmul străvechi al neamului... Glia românească să ne
încălzească sufletele... Să ne întoarcem spre entuziasm flămânzi de
lumină..." Cu această nestăvilită bună credinţă erau siguri că vor ieşi
esenţiali, originali, senini, în lume.
„România
de azi, scria Vintilă Horia, devine europeană nu prin posibilitatea ei de a
îngurgita, ci prin aceea de a impune ca europene propriile sale valori",
... „o cultură română esenţială"...„universitatea românească" („Note
pentru călătoria noastră"). Deja în manifestul revistei, gândit îndelung,
înscriau „garanţia unei tradiţii mereu ascensive". În această convingere
şi Pericle Martinescu descoperea „elementul hotărâtor al spiritualităţii
viitoare din sud-estul şi răsăritul Europei" – tradiţia.
Tineri
şi dotaţi, mereu declarativi şi ilustrativi ai proiectelor analizate într-o
rară prietenie, gruparea de la Meşterul Manole credea nelimitat în
valorile neamului românesc, în destinul solar al României, în capacitatea
românilor de a comprima timpul istoric şi a ieşi cultural în universalitate. „Cavaleri
sublimi ai creştinităţii, scria Vintilă Horia, ne împlineam cu sfinţenie
hărăzirea, porunca"...„împlinim destinul ce ni se cuvine şi turnăm în
bronz monumentalul chip al României care astfel va pătrunde în conştiinţa
universală". Gândirea lor le exprima fidel simţirea, voinţa şi capacităţile
de a finaliza proiectele. „Credeam din tot sufletul nostru, sublinia Ion Şiugariu, într-o
literatură românească mare, unică, universală".
Erau
convinşi că în faţa culturii orice adversar se înclină: „Pentru naţiuni nimic
nu contează mai mult decât cultura"... care „nu poate fi învinsă, nici
îngenuncheată, nici anulată", afirmă Vintilă Horia. Meşter-manoliştii gândeau
la mobilizarea energiei naţionale într-un flux regenerator, o regeneraţie care
să inoculeze Europa „cu aer românesc"... „expansiune spirituală" – adică
începutul unui imperialism al duhului românesc în lume",... „elanul către
frumos al întregii Românii tinere". Ce crez superior şi cât de necesar
acestor vremi!
„Şi
în entuziasmul nostru curat, eram convinşi că vom da omenirii, tuturor
neamurilor, o nouă posibilitate de a înţelege, de a avea încredere reciprocă,
dincolo de falsele mesaje politice care promiteau pacea dar aţâţau la
războaie".
Parcurgând
antologia realizată de Al.Husar (330 p.) reţinem talentul poetic al tuturor,
specificul emoţional ce-l degajă fiecare, notele comune centrate pe
îngândurarea, pe alocuri elegiacă, explicabilă în conjunctura celui de-al
doilea război mondial cu final imprevizibil şi cum s-a adeverit, catastrofal
pentru România, pentru români. Ce cote am fi atins, ca în visul acestei atât de
tinere generaţii de la Meşterul Manole, dacă n-ar fi fost apocalipticul
război!
Talentaţii
tineri aveau dotaţia reflexiunii analitice, a unei înţelepciuni care se
identifică personalităţii lor complexe. Aveau darul realizării de mari opere
aşa cum Vintilă Horia a dovedit-o cu romanele: Dumnezeu s-a născut în exil
(Premiul Goncourt) – romanul poetului Ovidiu, Scrisoarea a VII-a –
romanul lui Platon, Un român în cer – romanul lui El Greco, dar şi Jurnalul
unui ţăran de la Dunăre, Călătorii spre centrul pământului şi atâtea
alte cărţi între care unele de poezie şi eseuri interviuri etc.
Vintilă Horia – scriitorul de la Gândirea
şi de la Meşterul Manole care a publicat în patru limbi şi e tradus în
peste douăzeci.
„Generaţia de la 1939",
"generaţia cerului", generaţia soarelui – una şi cea mai luminoasă
din razele permanenţei gândirismului în expansiune spirituală.
Al.
Husar – la braţ de suflet şi crez literar, cu Ion Şiugariu.
(Constantin N.Strachinaru)
„Să ieşim
zgomotoşi pe câmpul de luptă, vorbind în numele unei Românii pretenţioase şi
nemulţumite, o Românie care atacă direct marile probleme ale omenirii...”
(I.Ș.)
În 1939 Ion Șiugariu începe colaborarea la revista Meşterul Manole
deţinând rubrica de critică, Poezia tânără, şi „creindu-şi un limbaj
critic propriu, distinct“.
În articolul Poezia/ Poezia tânără, scria: „Credem din tot
sufletul nostru într‘o literatură românească mare, unică, universală. O
literatură fără compromisuri, fără resemnări minore“ (Ion Şiugariu, Poezia
tânără, în Meşterul Manole, nr. 7-10, sept.-dec. 1939, p. 58)
După
Diktatul de la Viena (august 1940),
Ion
Şiugariu, aflat în refugiu, cu fratele său George,
despărţiţi
de părinți şi de ceilalți fraţi – Vasile, Mărioara, Augustin şi Zaharia –
rămaşi
sub ocupaţia maghiară, scrie scurta mărturisire:
Am
venit din Ardeal
„
Da, am plecat în pribegie. Ne-am lăsat casa, părinţii, amintirile, totul. N‘am
avut răgaz nici cel puţin să ne uităm în urmă. A venit aşa de pe neaşteptate,
atât de surprinzător, cu atâta brutalitate. Ne-am zguduit din temelii, ni s‘au
tulburat toate credinţele. Am visat, am scris, am aşteptat o Românie mai mare,
mai deplină, mai veşnică. Atâta vreme şi cu atâta suflet! Am ascultat şoaptele
strămoşilor … În naivitatea noastră am crezut că toţi sunt ca noi… Cât de mulţi
au crezut la fel! Astăzi privim o Românie nouă, ciuntită, strâmbă. Asta nu
poate fi România noastră. Cine ne-a trădat, ne-a întins o cursă, a vrut să ne
arunce în prăpastie. Generaţia asta n‘a fost înţeleasă. Am vrut să fim
ofensivi, mândri, demni, am vrut să fim eroici, dar nu ni s‘a dat voie. Acum
avem în faţa noastră o ruină, o monstruozitate…“
„Am
vrut să fim catedrală dar nu ni s‘a dat voie să fim nici măcar bisericuţă. Da.
Am venit din Ardeal. Şi am adus Ardealul aici cu toate credinţele, hotărîrile
şi dârzeniile lui.“
(Ion Şiugariu, Am venit din Ardeal,
publictat în revista Meşterul Manole, aug.-nov.
1940, p. 63).
În noiembrie 1941, Ion Soreanu (Șiugariu) este ales preşedinte al
Asociaţiei Studenţilor Refugiaţi din România (adică din toate teritoriile
răpite Regatului României Mari: Ardealul de Nord, Basarabia, Bucovina,
Cadrilater, ţinutul Herţa) şi desfăşoară o bogată activitate publicistică,
încercând să suplinească publicaţiile din Ardeal, suprimate. Colaborează cu
poezii sau critică literară la revistele: Universul literar, Meşterul
Manole, Revista Fundaţiilor Regale, Decalog,
Curentul Literar, Vremea.
Alți cercetători despre Ion Șiugariu,
în presa și revistele vremii – până astăzi
Nicolae Roșu în Gândirea: „In aceste versuri se definește toată poesia d-lui Ion Siugariu. Avanturile, mirajele, ispitele, năzuințele, nepotolita sete de evadare în spații metafizice, fulgurata întruchipare într’o identitate umanistă, duc poesia d-lui Ion Siugariu către o dumnezeească desprindere a omului de humă. Desigur, un temperament poetic de un remarcabil dinamism, și nu mai puțin, o trudnică năzuință spre purificare“;
Petru P.
Ionescu în Revista Fundatiilor Regale: „Remarcăm de la început această constatare
îmbucurătoare ca dl. Ion Siugariu aduce în poesia noastră tânără un suflu
sănătos de viață, o atitudine în fața marilor probleme și o încercare de
tehnică, oarecum nouă, personală“;
Pericle
Martinescu în Dacia Rediviva: „Paradisul peregrinar este, în
concepția poetului, acea stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării
interioare, singura care garantează o satisfacție deplină a existenței. Dar cum
aceasta realizare este greu de atins, poetul este mereu în căutarea ei,
paradisul sau este întotdeauna peregrinar. Acesta este miezul concepțiilor pe
axa cărora dl. Ion Siugariu își alcătuiește, cu un deplin simț al construcției,
volumul său de versuri“;
Mihai
Niculescu în Universul literar: „Reținem din această poezie, că din lectura
întregii cărți, vibrația unui elan sufletesc de o puritate cum rareori am
întâlnit, dornic de idealitate și de tot ce depășește mărginirea impusă
condiției noastre pământești“;
Aurel Marin
în Gazeta
Transilvaniei: „Poesie de atmosferă, de suavități ca și de fericite
ecouri folclorice, Paradisul peregrinar este lumea cu minunile ei nedeslușite, văzute
cu un ochi avid de toate puritățile și uimit de puterile elementare ale
naturii“;
Gherghinescu
Vania în Tribuna: „Dl. Ion Siugariu este tânăr și la primul volum. Nu
s’ar parea. Căci el a trecut dincolo de preocupările poetice ale primei
tinereți și dincolo de exprimările în care plutesc impurități inerente
începutului. Versul său e cristalizat ca expresie și scuturat de orice
banalitate“;
Vasile
Damaschin în Seara: „Paradisul peregrinar, culegerea de
poesii a tânărului scriitor Ion Siugariu, este o excepție. Ea ne amintește de
victoriile de odinioară ale versului tânăr“;
Apollonius în
„Preocupari
literare”: „Poetul este de reținut. O anumită tehnică muzicală
răspândește o plăcută atmosferă lirică, în care cuvintele devin adesea vibrații
și adieri“;
George Drumu
în Revista
Bucovinei: „Poesia d-lui Ion Siugariu e o litanie liniștită cu mici
umbre de tristețe pentru un orizont care se îndepărtează într’una. Prezența omului nu tulbură nimic. E
o risipire de imagini bine închegate, printre care se împletește ca un vis
nesfârșit, ca o făclie în nopțile luminate de toamnă“.
***
˂˂Cetindu-l,
am reavut dinainte drama întreagă a generaţiei mele. Idealul universal,
proiectarea României către ceea ce îi semăna şi către ceea ce o aştepta,
adunarea într’o revistă şi într’o grupare a voinţei noastre de putere
spirituală, războiul, separările, morţile, exilurile. Decenii de deşerturi şi
sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toţi oamenii
pământului, împrospătaţi în românism, adică în cunoaştere, şi teribilul destin
care a făptuit contrariul. Ură, lupte de clase, materialism absurd, plin de
molii şi de răutate, patru decenii de proză întunecată şi neomenească, de
durere românească, definitoare şi ea, într’un fel, deoarece a fost poporul
român punctul în spaţiu şi în timp în care s’a concentrat suferinţa şi
nedreptatea. Poate că şi asta înseamnă ceva, deşi noi am fi vrut concentrarea
pe alte valori şi pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Şiugariu, atât de
legată de acea intenţie, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi putut
fi şi n’a fost decât în sacrificiu şi în moarte. În această nedorită dar
acceptată grandoare de a fi, generaţia dela 1939 se reîntâlneşte cu Ion
Şiugariu într’un moment în care întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii
care din Soare începuse să curgă peste noi.˃˃
(Vintilă
Horia despre Ion Şiugariu de la Meşterul Manole / Madrid, 21 I. 1985).
˂˂LOCUL LUI ŞIUGARIU. Revista Meşterul Manole intra astfel în rândul marilor reviste literare
ce deschideau o epocă sau un curent în evoluţia scrisului nostru, devenind – în
optica sa – arsenalul noii forţe spirituale a ţării. L-am cunoscut în perioada
când, prim-redactor al ei, alături de Ovid Caledoniu şi Vintilă Horia,
directori – Ion Şiugariu se dedicase cu trup şi suflet revistei…
De la articolul program până la cronica măruntă sau „viaţa
cărţilor” (prin 1940, când l-am cunoscut) revista era în mâinile lui. Lui îi
încredinţam noi colaborările, cu el discutam programul revistei, ideologia ei
literară, doctrina ei. Zelos, activ, însufleţit corifeu al grupării, Ion
Şiugariu era, într-un sens, un spiritus
rector, un mentor al ei. Revista era pentru el, aşa cum voia să o facă, o
instituţie sacră, o vatră a generaţiei sale, prin care şi pentru care trăia.
Punea mai presus de orice problemele generaţiei sale şi începea să simtă şi să
gândească în ultimul timp, să lucreze numai în numele ei. În acelaşi timp, printre
puţinii de la noi care înţelegeau că a folosi culturii, ţării tale, este a te
înţelege cu generaţiile care te vor urma şi pe care în fond le-ai pregătit, era
preocupat de orientarea spirituală, de experienţa morală a tineretului.
Colabora la revistele vremii, în special Decalogul
(unde numele său nu lipsea de obicei) cu articole de orientare creştină în
cel mai profund spirit ecumenic – privind
„setea de a nu trăi şi de a nu muri oricum, setea de ceruri”…
Împărţea cu cel mai bun prieten al său, Laurenţiu Fulga, când
l-am cunoscut, o cameră sărăcăcioasă de la etajul V al Palatului Tinerimii,
unde era căminul studenţilor refugiaţi…
În pagini de o rară sinceritate, încredinţând hârtiei un
zbucium interior pe care nu-l putea mărturisi „nici fiinţelor celor mai dragi
şi mai apropiate”, Ion Şiugariu ascunde un om de o nobleţe morală impresionant
prin verticalitatea unei poziţii poate exemplare în generaţia sa…
Dar locul lui Şiugariu în istoria literaturii române, dacă ar
fi să-l plasăm în acest larg context, se leagă de generaţia pe care Vintilă
Horia o numea „generaţia de la 1939” –
generaţie căreia îi aparţinea împreună
cu Vintilă Horia, Ovid Caledoniu, Horia Niţulescu, Axente Sever Popovici,
Ştefan Baciu – „cea mai ambiţioasă şi mai orgolioasă dintre generaţii” – pe un
plan mai profund şi, desigur, mai complex.˃˃
(Al.
Husar – fragment din Prefață la volumul Țara
crinilor, 1997 – ed. Agora-Iași )
˂˂Despre revista „Meşterul Manole", apărută la
Bucureşti în intervalul ianuarie 1939-aprilie 1942 în doar treisprezece numere
fizice (lunare sau combinate), nu s-a putut vorbi sau scrie până în 1990, nu
atât datorită programului ei, străin de orice extremism, cât datorită
faptului că liderul grupării, Vintilă Horia, alesese calea exilului
(rămăsese în 1945 în Italia: emigrase în 1948 în Argentina şi se stabilise din
1953 la Madrid)…
La primul număr, din ianuarie
1939 – „Meşterul Manole" se recomandă ca o revistă lunară de literatură,
avându-i ca redactori pe Ovid Caledoniu, Vintilă Horia şi Miron Suru. Grupul
revistei, anunţat pe prima pagină – este: Ştefan Baciu, Mihai Beniuc, Ovid
Caledoniu, M. Camilucci, Virgil Carianopol, Mihail Chirnoagă, Paul
Constantinescu, Vintilă Horia, Ion Aurel Manolescu, Aurel Marin, Pericle
Martinescu, I. Mirea, Horia Niţulescu, Grigore Popa, Rudd. Rybiczka, Teodor
Scarlat, Ştefan Stănescu, Mircea Streinul, Miron Suru, Ion Şiugariu, Octav Şuluţiu…
La ultimul număr, apărut
cu menţiunea ianuarie-aprilie 1942, revista îi are ca directori pe Ovid
Caledoniu şi Vintilă Horia, iar ca prim-redactor
pe Ion Şiugariu. Lista grupului elimină multe din numele notate în primul
număr, dar şi adaugă altele: prozatorul V. Beneş…, poetul Emil Botta…,
prozatorul Laurenţiu Fulga…, Ion Frunzetti, poet…, filosoful Constantin Micu,
eseistul Axente Sever Popovici…
După 1990, Vintilă Horia, care a murit în Spania în
aprilie 1992 fără să mai apuce să viziteze România postdecembristă, ar fi dorit
reluarea revistei şi a programului ei, dar a fost imposibil. Gestul nu ar fi
devenit, probabil, mai mult decât o formă de omagiere a unui trecut cultural
ce merita, fără îndoială, să fie mai bine cunoscut după o lungă interdicţie
[comunistă]… ˃˃
(Ion Simuţ – Depăşirea respectuoasă a gândirismului – în
revista România literară, 2005 / publicație a Uniunii Scriitorilor din România, cu
sprijinul Ministerului Culturii)
˂˂Cred că este datoria cercetătorilor,
criticilor și istoricilor literari, să zăbovească mai mult asupra scrierilor
sale, pentru a-i redefini, cum se cuvine, locul în cadrul literaturii române și
pentru al dărui atenției publice în adevărata lumină. Acesta este dealtfel și
motivul evocării Centenarului nașterii poetului la 6 iunie 1914, în Rotonda
Muzeului Literaturii Române, Bd. Dacia Nr.12, [BUCUREȘTI –] unde circa 2 săptămâni s-a putut vizita o expoziție
foto-documentară din Arhiva Bibliotecii Academiei Române
și unde poetul a fost evocat de amfitrionul Lucian Chișu, critic și istoric
literar, de subsemnatul, de redactorul șef-adjunct al revistei „Viața
Românească“ Marian Drăghici, de poetul Lt. Colonel Liviu Vișan din partea
Bibliotecii și Editurii Militare din București, și de tânărul critic și istoric
literar George Neagoe, și de alți participanți..˃˃
(Ion
Dumitru, München, 26 ianuarie 2015)
˂˂Spre deosebire de alţi confraţi, nu
există la Ion Şiugariu – intelectual format la umbra Gândirii – urmele unui
crez de stânga. Colaborator cu Pan Vizirescu şi Ovid Caledoniu la Muncitorul
Naţional Român – publicaţie oficială, funcţionar de nevoie al Statului,
apoi şef de cabinet al ministrului Ion Petrovici în guvernul Antonescu, gândea
altfel decât Mihai Beniuc [care era un poet realist-socialist].
După 1990
pare a fi revendicat în chip gălăgios – ca în alte cazuri şi fără nici o probă – de dreapta
legionară.
Ca şi
Vintilă Horia, victimă cunoscută şi tragică a unor astfel de alegaţii, Ion Şiugariu nu are nimic cu Legiunea.
Are în schimb cu cea mai curată idee naţională românească, pentru care a
înţeles să-şi ofere viaţa.
Acum că Şiugariu e binecunoscut ca
om şi ca erou, ar trebui să ne interesăm nu doar de biografia sa, dar să ne
uităm mai mult la ceea ce contează: la operă, la poezia sa, la neliniştile
conştiinţei sale scriitoriceşti.˃˃
(Ion Igna – articol apărut în
revista Cultura a Fundației Culturale
Române, 2014)
***
Alte argumente – că este o
personalitate recunoscută, marcantă pentru epoca sa și zona din care provine:
- Există Casa memorială a poetului Ion
Șiugariu – și este promovată de Muzeul Județean Maramureș (http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=685&-Casa-Memoriala-a-poetului-Ion-Siugariu-BAITA-Maramures )
- Exista Statuia poetului – tot în
satul nașterii sale
- Există o lucrare de doctorat în materie
de Ion Șiugariu: http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/Rezumat-romana.pdf
- În municipiul Baia Mare – reședința
județului Maramureș există Strada Ion Șiugariu: https://www.google.ro/maps/place/Strada+Ion+%C8%98iugariu,+Baia+Mare/@47.6568831,23.5670153,17z/data=!4m2!3m1!1s0x4737dc43cfd899ab:0x1a7a24bd0fe05439
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
APRECIEZ BUNA INTENȚIE!
NOTĂ: dacă nu aveți cont GOOGLE puteți lăsa un ”Comentariu” pentru oricare postare din Blog - alegând mai jos opțiunea ”Anonim” și declinându-vă identitatea sau aplicând e-mail-ul Dvs. imediat în continuarea mesajului creat... Cu încredere! S-AUZIM NUMAI DE BINE - CÂT MAI CURÂND! Cu prietenie A.M.