Cate ceva despre poetul-erou Ion SIUGARIU (nascut la 6 iunie 1914 Baita / Romania - decedat pe front in 1 februarie 1945 Brezno / Slovacia)

Sa ne asumam „PROGRESIA SIUGARIU”!
Poetul-erou Ion ȘIUGARIU (1914-1945) – fragmente din lucrarile de referinta:

Poezie
”Misiunea mea in lumea aceasta e poezia” (Ion ȘIUGARIU)
La 6 iunie 1914 se naşte primul băiat (dintr-un număr de şase) al familiei de mineri-aurari Ion şi Floarea ŞUGAR, în localitatea Băiţa (Maramureş). Aici îşi petrece copilăria, într-un peisaj pitoresc şi o lume precară, cel ce avea să devină mai târziu poetul şi eseistul Ion ŞIUGARIU. De aici vor răsări în curând poeziile Minerii mei, Băiţa, Satul natal ş.a., autobiografice.
Vara anului 1936 proaspătul bacalaureat şi-o petrece pe meleagurile natale, mai ales la Băiţa, unde lucrează intens la Incantaţii, ciclu liric ce stă în centrul atenţiei sale în vederea alcătuirii volumului de debut, Trecere prin alba poartă.

Eseu. ”Ţara Crinilor”
”Să ieșim zgomotoși pe câmpul de luptă, vorbind în numele unei Românii pretențioase si nemulțumite, o Romanie care atacă direct marile probleme ale omenirii...” (Ion ȘIUGARIU)
”Ne doare întunericul care ne înconjoară...” (Ion ȘIUGARIU)
”Aș vrea ca viața mea întreagă să fie un altar de jertfă, un rug aprins pe care să-mi ardă sufletul, o cruce pe care să mi-o port cu resemnare... așteptând învierea...” (Ion ȘIUGARIU)

Critică literară. ”Viata poeziei”
Ion ȘIUGARIU încearcă să definitiveze un volum de comentarii critice intitulat Viaţa poeziei cu studii despre Mihai BENIUC, Emil BOTTA, Ovid CALEDONIU, Gherghinescu VANIA, Emil GIURGIUCA, Ion MOLDOVEANU, Theodor Al. MUNTEANU, George PETCU, Grigore POPA ş.a.
”Didactic și comun, versul său rămâne cenușiu și inexpresiv, ratând un conținut sufletesc bogat. Poetul trebuie să se adune, să fie el însuși.” (Ion ȘIUGARIU despre Petre STATI)
”Deficiența acestei cărti stă în inegalitatea ei. Poetul Teodor Al. MUNTEANU nu a ajuns înca la o expresie personală definitivă... care să dea poeziilor sale acea garanție de unitate, de originalitate, absolut necesară pentru un poet realizat. ” (Ion ȘIUGARIU)
”Cam îndrazneț și cam nepotrivit. Abisul ruginit pe mână. Și încă un abis argintat! Dar în versul al doilea? Clopotele verzi latră către stele! Nu găsiți că e un prețiozism regretabil? Dar să trecem peste aceste mici inconveniente. Cartea d-lui Emil GIURGIUCA definește un puternic talent poetic... ” (Ion ȘIUGARIU)

Proză scurtă, teatru, roman
La 10 februarie 1942 Ion Şiugariu îi scria logodnicei sale:
În ultimele zile mă bate gândul unei piese de teatru pe care aş intitula-o : Olarul. E vorba anume de un olar vestit din antichitate care reuşeşte după o muncă de mai multe zeci de ani, să creeze un vas atât de frumos încât Cetatea îl pune să plătească bir pentru el. De-acum toată viaţa lui nu face altceva decât munceşte pentru a plăti birul. Până la urmă însă Cetatea ridică atât de mult birul cerut încât el nu mai poate plăti. El vinde atunci vasul ca să plătească birul... Piesa ar simboliza raporturile dintre artist şi lume. Fiecare creator autentic se aseamănă cu olarul acesta. Opera lui este atât de frumoasă încât lumea îl pune să plătească un bir de suferinţă şi de încercări, pe care până la urmă nu le mai poate plăti. Atunci vinde şi el vasul, ca şi olarul meu, să plătească birul. Este momentul când trebuie să sacrifice pe artistul din el pentru omul din el, moment pe care-l trăieşte fiecare artist. Eu aş vrea să fiu totuşi un olar care nu-şi vinde vasul. Aş vrea să mă iubeşti atât de mult şi în aşa fel încât birul meu să nu fie prea mare.
(Soare pentru Lucia - Fragmente din scrisori).
In septembrie 1943 începe să scrie romanul Emanoil. Din toate acestea, însă, n-au rămas decât pagini disparate, restul pierzându-se în condiţiile deosebite care au urmat.
”Trenul sosi in Baia Mare cu 45 de minute întârziere... Melania se urcă în trăsură cu geamantanul în față și făcu semn moșneagului că poate pleca... Ea se uită atentă în jur. Case mici, acoperite cu șindrilă, unele zidite din bârne groase din lemn, erau înșirate de-o parte și alta a drumului. În față, către stradă, fiecare casă avea un tărnaț, frumos încrustat cu dalta... Pe sfori groase sau pe sârme, legate între stâlpii din față, se bălăngăneau rufe de tot felul: cămăși bărbătești, pantalonași de dame, combinezoane..., tunici galbene, murdărite de scurgerile din mină... Domnișoară, am ajuns la Ștefan! Melania înțelesese... și intră pe terasa restaurantului... În curând va veni birjarul s-o ia. Va ajunge în Băița. Ce va găsi acolo? ”
(din Soare de iarna – început de roman, Ion ȘIUGARIU)

Articole de presă (caracter social-politic)
Între anii 1921-1924 viața grea a familiei îl obligă pe copilul Ion să muncească înca de mic la extrasul și spălatul aurului, alături de părinți. Date fiind condițiile vitrege de muncă, în șteampuri străvechi și cu tehnici primitive, înca de pe acum se fac simțite simptomele unui reumatism articular, cu peceți pentru toată viața.
”Orasele de granita, cum e Baia Mare, sa se gandesca si la multimea strainilor care le impestriteaza locurile... Altfel ne ameninta ratarea.” (Ion ȘIUGARIU)
”Societatea Lomaș a început expolatarea. Se dezbrăcau munții de hlamida verde și priveau melancolici în soare. Cum însa comuna Băița n-are gară, trebuind să transporte materialul 10 km până la gara Bușag, căruțașii s-au prezentat conducătorilor firmei și au cerut de lucru... Cum era să facă bietul cărăuș român concurență, cu caii săi slabi, matahalei cu roate și zgomot infernal? ... Nu peste mult însă, proprietarii camioanelor au observat că transportul este îngreunat din cauza acestor cărăuși nespalați... În felul acesta au rămas pe drumuri vreo 500 și mai bine de cărăuși din comunele Băița, Tăuții de Jos, Măgherăuș, Bușag, Cicârlău, Săsar și altele.” (Ion ȘIUGARIU)

Corespondenta
In iulie 1942 obţine paşaport şi trece în partea de nord a Transilvaniei, la Băiţa, unde îşi vede părinţii pentru ultima oară. Considerat indezirabil de către autorităţile hortyste, datorită atitudinii sale politice,
e obligat să facă zilnic câte 12 km pe jos, până la postul de jandarmi, pentru viză. Încearcă a doua oară în acelaşi an să-şi revadă părinţii, dar nu mai primeşte aprobare.
De-a lungul întregului an, poetul a corespondat cu Lucia STROESCU, viitoarea sa soţie.
Cele mai multe dintre scrisorile sale sunt de dragoste.
”Draga mea Lucia, / ...Laurențiu (FULGA) se află din nou pe front... Îmi cere haine de lână, tutun de pipă și multe, foarte multe știri de pe la noi. Haine de lână mi-ar trebui și mie pentru la iarnă (cred că voi fi chemat și eu)... Ți-aș fi foarte recunoscător. Trimit multe salutari D-șoarei MARCU, iar pe tine te sărut cu aceeași mare iubire. / Al tău: Soare” (București, 28. VIII. 1942)
”Grav bolnav vino imediat. Soare” (Ploiești. Telegramă. 18.II.1943)
”Iubita mea Chriss, / Nici astăzi n-am primit rândurile tale mult așteptate. Eu ți-am scris în fiecare zi câte o carte poștală... / Soare” (Ploiești, 4. III. 1943)
”Draga mea, / Când am primit mandatul telegrafic am avut remușcări... Tot mai greu pot îndura depărtarea asta. Fii mereu cea de acum, iubește-mă și ai grijă de mine. Ce face Țara de foc?... / Te sărută Soare” (Bacău, 11. IV. 1943)
”Draga mea soție, / Am ajuns cu bine in Odessa. Deocamdată nu pot să-ți dau adresa unde locuiesc pentru că nu locuiesc nicăieri. Îti voi scrie însă imediat ce voi găsi locuință...” (Telegrama, 8 sept. 1943)
”Iubito, / Rândurile tale sunt pline de dragoste, de soare... Dacă ai timp te-aș ruga să treci pe la o librarie și să-mi cumperi două-trei cărți din cele mai noi. Să mi le trimiți... M-am prostit de tot. Nu am nici mănuși pentru iarnă. Dacă ai putea să faci de lână... Acasă la Băița cred că e jale. Pe acolo a trecut războiul. / Cu drag: Soare” (17. XI. 1944)
”Draga mea, / ...Scrisorile astea le vei primi târziu... Eu iți scriu mereu... Aș fi fericit dacă a sosit declarația mea, prin care iți măresc cota lunară... Solda totală e de... / Cu aceleași doruri nepotolite, te sărută: Soare”
(31 ianuaria 1945)

Pagini de Jurnal
”Am început să ne îngropăm în noroi. Suntem plini de murdărie, ne mănâncă păduchii. Pe poziții mai sunt 150 de oameni. Când am plecat de la Jitaru eram 1000. Pe unde am trecut am lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge. Tare am plătit scump Ardealul! Am văzut cum plâng soldații când pleacă la atac, am auzit strigătele disperate ale răniților rămași între linii. Nu s-a dus nimeni să-i ridice. O! cărțile frumoase care vorbesc de eroism, de vitejie! Câte minciuni împodobite. Am văzut la Otopeni un camion cu eroi... Li se luaseră bocancii. Unii miroseau a hoit putred... Un elev adjutant era complet gol... Poate îl mai așteptă acasă cineva să se întoarcă. Alături de el erau doi nemți... Îi înfrățise moartea. Mergem mai departe. Câți vor ajunge până la capăt? ... Cristești, jud. Mureș / 5 octombrie, 1944 ”
”Sunt emoționat. Îmi aduc aminte de pregătirile de Crăciun de acasă. Mama făcea colaci, toți alergau, muceau de zor. Eu aranjam pomul de Crăciun... Tu, iubito, te pregătești și tu de Crăciun. Te văd cum plângi, cum mă chemi. Sunt departe... Nu te aud... Aud numai tunul... E o simfonie neagră... Băieții mor... În camera de alături plâng soldații răniți... Nu, nu e Crăciunul... Pereny, 24. XII. 1944”
”Stăm în refacere, ne despăduchiem, ne spălam, reparăm armamentul... Trăiesc gol de pe o zi pe alta, fără timp, fără așteptări, fără regrete... Mi-a venit în minte iubita, amintirile, trecutul... Sunt gol... Nu sunt nimic... Așa începe moartea. Debrete, 6. I. 1945”
”... Inamicul opune rezistență înverșunată, deși cauza lui e definitiv pierdută. Mă gândesc la Lucia, la viitor. Voi merge acasă, voi scrie din nou... N-ar mai trebui să moară nimeni... Iablonca, 22. I. 1945

Din Cronica vremii... Consemnari din timpul razboiului -
fotocopii obtinute de la Autoritatile publice locale
din Pohronska Polhora si Michalova (SLOVACIA).
Poetul-erou Ion SIUGARIU era de fata, in „trupele aliate” - pana in 1 februarie 1945 

 

”1944

În ciuda investigațiilor realizate de nemți, nimeni nu și-a pierdut viața, pentru că locuitorii erau solidari, netrădându-se reciproc.
În data de 28.10.1944 ultimele unități de insurgenți, printre care s-a numărat și autorul acestor rânduri ca și comandant de companie, au fost nevoite să se retragă lângă B. Bystrica în munți. A fost o comemorare tristă, dar nu fără speranță, a Zilei Libertății.
Mii de soldați și de partizani treceau prin Tatra Mică de parcă ar fi niște animale vânate. Din Donovaly spre Dumbier, din Dumbier spre Donovaly, din Pohronie spre Povazie și din Povazie spre Pohronie. Pe crestele munților s-au întâlnit. Forțele aeriene germane și artileria aveau drept țintă exact aceste locuri. Unii dintre ei au ajuns cu bine acasă, iar alții au fost prinși în drumul lor spre est. Astfel au devenit prizonieri 8 soldați din Polhora printre care m-am numărat și eu. În afară de noi au ajuns acolo încă alți 10. După suferințe îngrozitoare, cei care am mai rămas în viață ne-am întors numai în iunie 1945.
În munții din jur, mai ales în Fabova și în Stara dolina, erau partizani care le creau probleme nemților. Făceau raiduri, mai mult pe timp de noapte. În timpul unui schimb de focuri au căzut și localnicii Štefan Kubačka și Kristína Blaženiakova. Un partizan a fost ucis. Unii au încercat să se îmbogățească sub eticheta de partizani, dar localnicii au opus rezistență.
Anul plin de atâtea evenimente s-a sfârșit cu un Crăciun trist pentru că multe familii îi plângeau pe cei dragi de la care nu aveau nicio veste.
1945
Anul a început într-o atmosferă tensionată. Trupele aliate luptau în Slovacia. Zona frontului se apropia tot mai mult de Polhora. Printre locuitorii din Polhora se răspândesc tot mai mult zvonuri despre evacuarea forțată. Bărbații încep să se ascundă. Cu toate acestea, aproximativ 60 de bărbați sunt adunați în școală, de unde reușesc să evadeze în timpul nopții, deși sunt păziți. Numai 4 bărbați mai în vârstă, bazându-se pe vârsta înaintată, rămân în școală și sunt recrutați. Dar și aceștia reușesc să evadeze în timpul transportului și se ascund printre civili.
Înainte de plecarea nemților, viaductul din Certova a fost distrus împreună cu alte poduri feroviare și rutiere. Patru gospodari au fost forțați să transporte muniția cu carele proprii. Dar până la urmă le-au luat și carele și boii, gospodarii reușind să fugă.
În noaptea de 29 ianuarie 1945 au intrat în Polhora trupele aliate ruse și cele române. După o perioadă scurtă trupele ruse au ocupat alt teritoriu. În Polhora au rămas românii care au luptat pentru Brezno. La eliberarea orașului au căzut multe victime, acesta fiind apărat foarte bine de nemți. În școală a fost amenajat un spital în care erau transportați zilnic zeci de răniți, dintre care majoritatea mureau. Peste 80 de eroi români au fost înmormântați în cimitirul din Michalova.
Perioada în care armata a fost în sat a însemnat pentru locuitori sacrificii materiale considerabile. Aceștia au fost nevoiți să furnizeze armatei paie, fân, ovăz, vite pentru bucătăriile armatei, cartofi etc. În plus, soldații își făceau foc cu gardurile sătenilor, luându-le toate lucrurile de care aveau nevoie, chiar și cele de care nu aveau nevoie. După cucerirea orașului Brezno, lucrurile s-au mai liniștit. Administrarea comunei a fost preluată de Comitetul Național, deoarece în Kosice puterea a fost preluată de guvernul cehoslovac.
În urma evacuării orașului Brezno, nemții au ocupat o poziție de defensivă lângă Valaska. Au izbucnit din nou lupte înverșunate, locuitorii civili din Brezno fiind obligați să își părăsească locuințele. Astfel o parte din locuitori a ajuns în Polhora unde au rămas 2-3 săptămâni. După cucerirea satelor Valaska și Podbrezova la 24 martie 1945, locuitorii orașului Brezno s-au întors în casele lor goale. În 25 martie a fost cucerită Banska Bystrica. Din Polhora au plecat ultimele trupe românești, ceea ce a dus în mod natural la destinderea situației. Populația nu mai avea rezerve de alimente și furaje și cu puținul pe care-l avea trebuia să se împartă cu armata.
În aprilie au urmat noi recrutări. Oamenii nu erau entuziasmați de acest lucru pentru că nimeni nu dorea să-și riște viața în ultimele clipe ale războiului. Se spune că numai 6 soldați au fost luați în Poprad, doi din aceștia fiind din Polhora.
După acest groaznic cataclism, omenirea distrusă a răsuflat ușurată când a aflat că în data de 09.05.1945 nemții au capitulat. Clopotele din întreaga Slovacie și din întreaga lume au anunțat cu entuziasm sfârșitul războiului. În toate bisericile, deci și în cea din Polhora, poporul înălța spre cer un Te Deum plin de recunoștință.
Bilanțul războiului a fost, și încă mai este, teribil. Chiar dacă Slovacia a fost multă vreme scutită de ororile războiului, în ultima etapă n-a scăpat, fiind greu încercată. Căi ferate și drumuri distruse, case demolate, familii împrăștiate etc. Dar poporul slovac nu s-a dat bătut. Pe pragul libertății, pe altarul căreia a adus atâtea jertfe, și-a îndreptat inima spre Dumnezeu cerându-i ajutor pe drumul vieții care îi stătea înainte.
Polhora a fost scutită de aceste orori. Cel mai greu încercată a fost partea de nord și de est a Slovaciei.
Chiar înainte de capitularea Germaniei, în Praga au izbucnit revolte armate pe baricade. Acest eveniment a avut o semnificație morală imensă.
După trecerea frontului a urmat curățirea autorităților, întreprinderilor, a orașelor și a comunelor de susținătorii fostului regim. În Polhora a fost reținut fostul șef al Gărzii lui Hlinka (Hlinkova garda) care după câteva zile a fost eliberat în urma intervenției președintelui Partidului Comunist local din Polhora. În afară de acesta a fost reținut și proprietarul morii comunale, care însă a fost eliberat după câteva săptămâni. MNV i-a cerut să plece din Polhora, acesta supunându-se ordinului.
Pentru judecarea colaboraționiștilor, cum erau numiți membrii Gărzii lui Hlinka (Hlinkova garda – HG), ai Tineretului lui Hlinka (Hlinkova mladez – HM) și ai Partidului Popular Slovac al lui Hlinka (Hlinkova slovenska ludova strana – HSLS), în comune și orașe au fost constituite instanțe populare. În Polhora nu a existat o asemenea instanță. În schimb, în fața instanței din Brezno au fost aduși 2 locuitori din Polhora, aceștia fiind acuzați pentru utilizarea de arme de foc împotriva partizanilor. Inculpații s-au apărat spunând că cei în care au tras nu erau partizani, numai pretindeau că sunt. Până la urmă, pe baza declarației martorilor, au fost eliberați.
În Bratislava a fost înființată Instanța Națională în fața căreia a fost judecat fostul președinte Dr. Tiso, reprezentanții guvernului și ai parlamentului, oficiali ai HG, HM și HSLS, cât și ocupanți germani.
În cadrul sediilor autorităților centrale au fost constituite comisii de anchetă. Toți funcționarii publici au fost anchetați. Cei care nu erau demni de încredere au fost
disponibilizați, alții au fost transferați, iar cei demni de încredere au rămas în funcțiile pe care le dețineau anterior.
Din luna mai încep să se întoarcă prizonierii din lagărele de concentrare. Întreg satul participa la bucuria întoarcerii fiecărui localnic. Dar oamenii trăiau și durerea plecării din această lume a tinerilor care nu s-au întors niciodată la familiile lor. Au pierit în luptă: Ondrej Giertli (soție și 3 copii), Anton Vlček (necăsătorit), Michal Smugala (necăsătorit). Nu se știe nimic despre: Michal Tekel (soție și 2 fii), František Sroka (necăsătorit), Jozef Kubačka (necăsătorit) și Ondrej Boľčiak (necăsătorit).
Concetățenii recunoscători cinstesc amintirea tuturor eroilor căzuți.
În data de 29.08.1945, în curtea școlii, a avut loc celebrarea Insurecției Naționale Slovace. Numărul participanților a fost considerabil, iar programul a fost unul de calitate. Comemorarea națională a avut loc în B. Bystrica, prezent fiind și președintele Dr. Benes și reprezentanții guvernului.

(Din cronica parohială)

În noaptea de 29 ianuarie în satul nostru au sosit trupele ruse și cele române. Oamenii au răsuflat ușurați, crezând că ce-a fost mai rău a trecut. Prin satul nostru au trecut în special trupe române, acestea fiind numeroase; au rămas la noi mult timp pentru că frontul s-a oprit în fața orașului Brezno. În această perioadă au fost uciși 115 de soldați români. Au fost înmormântați în cimitirul din Michalova. Localnicii le-au construit un monument care a fost binecuvântat de preotul local. Cu acest prilej, în data de 7 octombrie, s-a oficiat o slujbă în cimitirul din Michalova în prezența reprezentanților autorităților locale și ale celor din Brezno.
Războiul se apropie de final. Este o dorință a fiecărui om, pentru că toți au trecut deja prin destule orori. Dorința a devenit realitate în data de 9 mai. În biserică s-a oficiat o slujbă, iar inimile au înălțat spre cer Te Deum-ul. Bucuria acestor zile nu se poate exprima în cuvinte!”