”Avem inainte un roman rudimentar... inca foarte departe de capodopera...” Fireste: este contemporan si cu perspectiva

Mirela Roznoveanu: CRUCIADA COPIILOR
16.07.07 00:17:39

Florina Iliş ne reaminteşte în Cruciada copiilor că România de la începutul secolului 21 este o ţară cu milioane de ţigani care au adăugat o nouă dimensiune configuraţiei naţionale şi literare şi că materia narativă poate fi neoriginală într-o lume care trăieşte în realităţi predigerate. Căci ce mai înseamnă originalitate, roman şi ficţiune în universul televiziunii şi massmediei? Se mai poate chiar vorbi de roman? Am să descriu pe scurt Cruciada copiilor pentru că parcurgând ce s-a scris despre ea am avut senzaţia ca prea puţini au şi citit-o. Pe de altă parte, numeroşi au vorbit despre construcţia romanului dar nu au şi explicat în ce constă, extazul general manifestându-se faţă de numărul de pagini. Pe scurt, Calman, un ţigan vagabond de doisprezece ani cu păr blond şi pielea albă, nepot de vrăjitoare şi el însuşi vrăjitor, căpetenie de derbedei din subteranele Bucureştiului şi favorit al proxeneţilor dar păstrându-şi virginitatea, hălăduieşte pe peronul gării din Cluj-Napoca într-o dimineaţă din vara anului 2005. Calman are de ales între un expres şi acceleratul care pleacă cam în acelaşi timp şi în aceeaşi direcţie. O fetiţă blondă şi sexy de la fereastra acceleratului îl determină să îl aleagă pe acesta, de fapt un tren care duce copii din şcolile Transilvaniei spre o tabăra la mare. Ceea ce urmează este un reality tv show de fix 72 de ore. Iritat că acceleratul nu va ajunge la Bucureşti, Calman îi convinge pe copii să îl deturneze spre capitală. Lucrurile complicându-se, îl opreşte la Posada unde are loc bătălia dintre copii şi adulţi, care trece în parodie şi iad faimoasa bătălie consemnată în cărţile de istorie.
În „Cruciada Copiilor”, două lumi, aceea a românilor şi a ţiganilor, fraternizează prin influenţa vrăjitorească a lui Calman (un fel de reality tv idol) şi celor din familia lui. Mesmerizaţi de jocuri electronice şi tehnici vrăjitoreşti, aiuriţi de obiecte magice provenite din bagajul vrăjtoresc al lui Calman şi al bunicii acestuia, dornici să fugă în America pentru a întâlni acţiunea aşa cum şi-o imaginează din serialele de televiziune de la Hollywood, confundând realul cu imaginarul, copiii îl acceptă pe Calman drept căpetenie. Ei îi arestează pe profesori şi înfăptuiesc ceea ce văzuseră în electronic games, filme in internet, cărţi de aventuri. Finalul este sângeros. Este un final care se potriveşte ca o mănuşă unei ţări satanizate de genocidul comunist, în care toate valorile morale au dispărut. Calman este încarnarea diavolescului, cel care îi ”eliberează” pe copii de frică într-o societate existând prin frică şi şantaj.
O multitudine de prezenţe categoriale din cele două trenuri şi legate de acestea-- copii, părinţi, ţigani vagabonzi, mafioţi etc -- pregătesc până la pagina 182 urcarea lui Calman în accelerat. Restul de trei sute de pagini transcriu acţiunile simultane ale grupurilor şi mentalul acestora prin decupaje, stereotipuri şi locuri comune care provin din ziare, tv shows, cărţi rezumate cu uşurinţă, flecăreala naţională. Într-un sens, avem înainte o realitate mai mult livrescă pentru că lumile pe care autoarea le cunoaşte sunt acelea ale copilăriei şi populară (aici includ realitatea ţigănească), de altfel singurele care au carne în roman. În timpul real de 72 de ore al naraţiunii, umplut parodic cu parafraze după întâmplări narate de presă şi tot ceea ce constituie truismul gândirii şi vieţii româneşti, este amintit în mod repetat Baudrillard. Ideea omniprezentă este că trăim într-o lume în care realitatea este oferită individului de massmedia, că trăim deci într-o realitate predigerată. Preluându-se într-o copleşitoare măsură massmedia, se configurază o realitate predigerată la puterea a doua. Dacă există ironie, atunci ea este la adresa cititorului. Şi dacă se poate vorbi de o parabolă, atunci ea rezidă aici: o realitate predigerată exponenţial este tot ce poate fi mai uşor de acceptat şi digerat de cititorul de azi trăind în epoca globalizării şi televiziunii, un cititor care, iată, având în vedere succesul de public, s-a recunoscut pe deplin în acest text. În afară de Calman, nu se poate vorbi atât de personaje cât de grupuri formate din mentaluri comune, cum ar fi acelea ale profesorilor, părinţilor, golanilor, mecanicilor de locomotivă, politicienilor, copiilor, ţiganilor, ziariştilor, preoţilor etc. Vocea narativă constant ironică călătoreşte liberă prin minţi preluând zeflemitor stilul de discurs al grupului din care respectivul personaj face parte. Se creează o plasmă narativă unde, printr-un sistem de reluări şi ecouri textuale se produce un efect echivalent montajului subliminal din filmele de televiziune. Sistemul incantatoriu practicat de-a lungul textului, atât ca pondere epică prin relatări vrăjitoreşti (vise, viziuni, premoniţii, blesteme, descântece, ghicit, vrăji din cele mai diverse, obiecte magice care determină cursul naraţiunii etc) cât şi ca mecanică textuală, provoacă o stare de perplexitate. Folosirea unei tehnici de proveninenţă populară este interesantă. Am mai întâlnit-o în unele culturi cu o lungă şi solidă tradiţie şamanică. Activitatea şamanică este o tehnică de manipulare a imginaţiei prin limbaj şi de manipulare a limbajului însuşi. Sunete, versuri, propoziţii, silabe sau cuvinte repetate ca un ecou ce alterează starea conştientă a unui subiect fac parte din inventarul de bază de regăsit în descântecele şi vrăjile populare. Cartea Florinei Iliş este construită ca un asemenea text. Repetarea de blocuri narative, propoziţii, cuvinte şi sunete în ecou este practica preferată. De-a lungul întregului text, de pildă, fiecare nou paragraf sau mutare a vocii narative dintr-un subiect sau grup în altul se bazează pe această tehnică a ecoului şi repetiţiei. Am să dau un exemplu la întâmplare; cele două bare înseamnă un nou paragraf iar punctele de suspensie - conţinutul paragrafului: „...nu va mai fi o mineriadă! // E o cruciadă, ...veni fratele ei să o salveze, // salvaţi-ne, vă rugăm, copiii!....şi să cumpărăm de mâncare şi pentru copiii noştri! // În tren mâncarea era pe sfârşite,....” etc.
A doua tehnică este translarea în naraţiune a mecanicii jocului electronic. Sunt desenate două tabere, fiecare cu un imens număr de prezenţe. Naratorul omniscient, în postura celui care a desenat jocul dar este şi jucător, suspendă dialogul, înlocuit cu relaterea indirectă. Permanent în control, el activează în logica jocului, într-o rotaţie matematică, fiecare prezenţă sau voce. Naratorul joacă partida cu el însuşi, de aceea, ataşat de lumea pe care o cunoaşte, a copiilor fuzionând cu a ţiganilor, le va da prioritate în partidă în conflictul cu ceilaţi. Copiii românilor vor deveni pozitivi şi scăpa de ironia omniprezentă când vor pactiza cu supereroul Calman. „Cruciada copiilor” aduce în naraţiune cam tot ceea ce face prima pagină a ştirilor de senzaţie din reţelele de presă internaţionale cum ar fi drama copiilor orfani, adopţiile ilegale din România şi traficul de copii destinaţi prostituţiei; problema drepturilor omului legată de ţigani sau romi (obiectul atâtor poveşti sinistre europene); lumea violentă a precapitalismului sau post-comunismului românesc. Parodia revoluţiei de la 1989 face şi ea parte din instrumentarul tematic. Ceea ce i-a scăpat autoarei pentru a avea reţeta completă a romanului de aventuri şi suspans, numit şi thriller, este o poveste de dragoste. Neexistând practic personaje, cuplurile desenate sunt palide şi nesemnificative. Avem inainte un roman rudimentar, un roman colaj, un roman eventual profitabil pentru electronic games dar inca foarte departe de capodopera in care a fost încadrat de premii şi critică.
New York, Septembrie 2006